Realităţi dramatice compuse din jumătăţi de adevăr
Pentru cei care au avut tangenţă cu perioada în care comunismul dirija scrierea istoriei au învăţat că pe teritoriul României există „urme“ ale unor aşezări umane din perioada paleoliticului inferior, cu o vechime de circa 100 de mii de ani. Şi ele au fost localizate în vecinătatea Ripicenilor. În anul 1974, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, Prim ministru fiind în acea perioadă Manea Mănescu, au dispărut pentru totdeauna în vâltoarea apelor şi de pe hărţile viitoare vestigiile acestui trecut multimilenar. Dar şi localităţi locuite de „oameni în carne şi oase“, legaţi de acest spaţiu cu tăria nevoilor de zi cu zi şi cu liantul grijilor de mâine. Este vorba despre localităţile Bold, Râşca, Popoaia, Lehneşti, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi şi Cinghinia. Cifra oficială a familiilor care au fost strămutate era şi este cunoscută şi astăzi ca fiind de circa 820 de gospodării. În realitate, conform unui studiu din acea perioadă, dar care a avut mult timp indicativul „strict secret“, numărul de familii strămutate a fost de 1600, numărul locuitorilor strămutaţi fiind de 4500. Potrivit aceluiaşi studiu au fost inundate total 4 sate iar 10 sate au fost inundate parţial. Au fost afectate de construcţia acestui lac de acumulare, în partea română, 1600 de ha de hectare de terenuri agricole, 468 de ha de pădure, 23 de kilometrii liniari de drumuri, 23 de km de reţele telefonice şi 2 km de linii electrice. Pe teritoriul României, suprafaţa totală inundată, la nivelul maxim de 1% asigurare, se cifrează la 3400 de ha. Din datele generale pentru întreaga lucrare, lungimea totală a frontului de barare este de 3 km, barajul principal având o lungime de 700 de m şi o înălţime maximă de 45 de m. El este executat din material local compactat mecanic, betonul turnat fiind cunoscut de specialişti sub numele de „beton de greutate“. Şi barajele de închidere a versanţilor, în lungime de 600 de m şi cu o adâncime cuprinsă între 5 şi 20 m sunt construite din acelaşi material. Construcţia cuprinde o centrală hidroelectrică cu o putere instalată de 129,8 GW/h pe an, durata de utilizare a puterii instalate fiind de 4330 de ore pe an. Trecând peste alte amănunte de ordin tehnic şi revenind la ceea ce a rămas dintre „folosinţele „ valabile şi azi, se numără şi cea de apărare împotriva inundaţiilor. Cu un volum util de 450 de milioane de metri cubi şi un volum pentru combaterea inundaţiilor de 665 milioane de metri cubi, suprafaţa apărată contra inundaţiilor era de 68.000 de ha. Cât despre irigaţii, suprafaţa care ar fi avut posibilitatea să fie irigate, şi chiar a fost o perioadă de timp era de 700.000 de ha, fără a mai lua în calcul posibilităţile de extindere. Revenind în vremuri mai contemporane, praful şi pulberea s-a ales de această investiţie. Kilometri întregi de conducte din aluminiu, instalaţii, electomotoare şi ori ce reprezenta o cât de mică valoarea materială au fost trecute din patrimoniul colectivităţii în „ceaunele de interes colectiv“ ale rromilor.
Agroturismul - argument pentru viitor
Barajul, pentru că tot există, şi chiar stropit cu lacrimile familiilor dezrădăcinate, înseamnă ceva. Chiar dacă după anumite calcule investiţia îşi va amortiza cheltuielile peste ceva mai puţin de un secol. Recent poposind pe aceste meleaguri, cunoscutul realizator al emisiunilor de pe TVR-2, Radu Găină, a exclamat privind panorama din turnul Exploatării Hidrotehnice: „Nu credeam că există aşa ceva în România, şi mai cu seamă în judeţul Botoşani.“ Alexandru Clenciu, regretatul maestru al epigramei şi caricaturii româneşti, în desele sale vizite în Botoşani nu a ratat decât rareori o „prelungire“ a vizitei până la Stânca-Costeşti. Şi lista personalităţilor care şi-au intersectat măcar odată paşii cu plaja de pe malul lacului şi au gustat măcar o singură dată din carnea somnilor - monştri de aici, poate continua. Este unul din puţinele locuri din România în care specimene din această specie, depăşind uneori 100 de kilograme, mai cad în plasele pescarilor. Pescuitul industrial practicat aici nu îşi găseşte finalitatea printr-un sistem de valorificare „turistică“ a acestuia. Fiind zonă de graniţă, chiar şi pentru a deschide o dugheană, demersurile necesare sunt atât de complicate încât nimeni nu mai vrea să se complice. Drumurile şi orele supuse restricţiilor de circulaţie nu vor avea nicidecum harul de a atrage turiştii. Dar nici potenţialii investitori. Decât, cine ştie, printr-un miracol al naturii pe care îl şi reprezintă, Stânca -Costeşti va deveni zona turistică preferată a românilor din mai multe zone ale Lumii. (Viorel SANDU)
N.R. – Reportaj publicat în 30 iunie 2001. De atunci au trecut şapte ani, fără ca faţa acestui loc să fi suferit vreo schimbare în bine. Doar senatorul bucureştean Gavril Vasilescu mai visează să facă la Stânca-Costeşti o plajă precum cea de la Mamaia. Vise senatoriale, nimic altceva! Inerţia este prea bine ancorată pe meleagurile botoşănene ca să putem mişca ceva. Doar dacă vor veni alţii să valorifice aceste resurse, iar noi o să privim la munca loc, că la privit şi bârfit suntem meşteri mari.