De această dată am fost din nou la Balta Roşie, pentru a filma tragedia vieţii acestor oameni şi pentru a o face cunoscută lumii civilizate. Altfel spus, cătunul a intrat în Lumea lu Rotundu, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu sau, mai degrabă, cum l-au abandonat guvernele postdecembriste. Constantin Pitorac, primarul oraşului Flămânzi, recunoaşte că cele 67 de suflete care trăiesc în acest cătun duc o viaţă aspră, ca cea din evul mediu, pentru că aceşti oameni au fost abandonaţi de primarii de până acum. Ei neprezentând vreun interes electoral, fiind prea puţini şi prea departe de viaţa politică a oraşului.
Oamenii s-au obişnuit cu viaţa aspră, ei locuind aici din timpuri medievale şi lăsând să le meargă cursul vieţii mai mult după legile proprii decât după cele ale statului. De exemplu, când în 1907 a avut loc răscoala, ţăranii de aici şi-au văzut de ale lor, ei fiind stăpânii pământului care le asigură viaţa şi nu vreun boier sau arendaş hrăpăreţ. Cât de grea le este viaţa o sugerează şi denumirile date locului: Valea Rea, Movila Părului, Valea Seacă etc. Nici un localnic nu mai ştie de unde se trage denumirea de Balta Roşie şi nici nu sunt interesaţi să afle.
Prin zonă n-a călcat picior de politician încălţat cu pantof scump sau haine de firmă. Doar primarul Pitorac le mai tulbură liniştea, dându-le speranţă că s-ar putea, după sute de ani de existenţă la lumina opaiţului şi a lămpii, lumina lui Ilici să ajungă şi aici. Dar oamenii nu-l cred. Nu-l cred pentru că toţi primarii oraşului le-au promis lumină electrică dar nici unul nu s-a ţinut de cuvânt.
Ca să ajungi în Balta Roşie trebuie să suporţi supliciile unui drum modernizat, dar ajunsă la numai cinci ani de la asfaltare într-o stare jalnică. Pe seama drumului s-au îmbogăţit doi primari şi patronul firmei dorohoiene Codin. Miliardele primite de la Uniunea Europeană au dispărut fără urmă. Ba nu, o urmă tot se mai poate vedea şi acum. Un fel de mâzgâlici de asfalt ce desparte o groapă de alta. Uneori gropile sunt prea adânci ca să poată fi trecute chiar şi cu bătrâna noastră Dacia, faetonul fiind mijlocul de transport cel mai sigur.
Necazul cel mai mare îl suportă copii de grădiniţă şi şcoală, nevoiţi să se deplaseze zilnic până la şcoala din satul Prisecani, cale de vreo cinci kilometri. Luni, doi prichindei de clasa I-a mi-au povestit cu detaşare cum au venit ei pe jos la şcoală. S-au sculat la şase dimineaţa ca să poată fi la ora opt la şcoală. N-au mâncat nimic când au plecat de acasă, n-au mâncat nici la şcoală, căci cornul şi laptele n-au ajuns la ei în prima zi de şcoală.
Fie vreme bună, rea, ploaie sau viscol, copii vin şi pleacă pe jos. Nu li s-a pus la dispoziţie un microbuz căci părinţii lor nu sunt o miză electorală. Sunt 13 copii de grădiniţă, şcoală primară şi gimnaziu care merg zilnic pe jos dus-întors cale de vreo zece kilometri. Nici o autoritate locală sau judeţeană nu s-a arătat interesată de soarta lor. L-am întrebat pe Gheorghe Sadagurschi, directorul coordonator al şcolii din Prisecani cine ar răspunde dacă s-au produce o dramă cu unul dintre aceşti copii. Pur şi simplu mi-a spus că el răspunde de aceşti copii de la intrarea pe poarta şcolii şi până la ieşire. Restul nu-l interesează.
Ni s-a făcut milă de cei trei copii din clasa I-a şi am vrut să-i luăm în maşina noastră până la Balta Roşie. Au început să plângă şi n-au vrut să urce. Aveam să aflăm de la părinţii lor că au fost instruiţi să nu urce în maşini străine pentru că pot fi ţigani care să-i fure. Aceşti copii nu acceptă nici daruri de la persoane străine. Pur şi simplu fug de străini.
Aşa cum spuneam, în Balta Roşie viaţa are legile ei. La sărbători sau la vreme de toamnă-iarnă, oamenii n-au ce face, aşa că beau. După ce beau se bat între ei sau se culcă mamă cu fiu, tată cu fiică, fraţi între ei. Primarul Constantin Pitorac a recunoscut această stare de fapt. Cu jumătate de gură a recunoscut-o şi inspectorul pr. de poliţie Marcel Şchiopu, şeful Poliţiei oraş Flămânzi, a întărit-o şi directorul coordonator al şcolii din Prisecani, învăţătorul Gheorghe Sadagurschi, cum n-a negat localnica Maria Pricope (foto) care ne-a fost gazda filmărilor. Într-o vreme, Balta Roşie era loc de ascunziş pentru infractorii căutaţi de poliţie.
Dacă în perioada comunistă localnicii dormeau ziua şi furau noaptea din lanurile CAP-ului, acum lucrurile s-au schimbat. Au pământul lor şi se păzesc unii de alţii. Dar tot se mai fură. Sunt furaţi cei din Copălău sau Cerbu, care au pământuri prin preajma cătunului. Şeful poliţiei a recunoscut că se confruntă cu astfel de infracţiuni, dar a apreciat că pentru acest an încă nu s-a deschis sezonul.
Dacă vara oamenii se culcă târziu, că ziua este lungă, iarna, ca să nu mai ardă lampa alimentată cu motorina care scoate un fum înecăcios, se culcă devreme. Beau, mănâncă, fac dragoste şi dom câtu-i noaptea de lungă. N-au televizor, nu citesc ziare nu sunt interesaţi de viaţa din afara cătunului.
Dacă se îmbolnăveşte cineva, este dus cu căruţa la Prisecani, de unde-l ia salvarea. Dacă Dumnezei îi dă zile, scapă, dacă nu moare până ajunge la salvare. Iar dacă moare apar alte probleme, căci cimitirul, preotul este la cinci kilometri distanţă, la Prisecani.
Oamenilor din Balta Roşie li se pare firesc acest mod de viaţă. Ei se bucură de ştiuletele sănătos crescut pe trupul porumbului, de pruna din copac, de nuca căzută jos. Privesc cu dragoste la porcul din coteţ şi păsările din curte. Pentru asta-i invidiez. Mănâncă sănătos, fără e-uri. Mănâncă jumări din cofăica de lemn, cârnaţ pus în grăsime, borş cu stârlici de la găina grasă, friptură rumenă de gâscă aşezată pe pireul alb de cartofi, albit cu smântâna obţinută din laptele vacii din grajd. Dacă le privim viaţa aşa, sunt oamenii fericiţi. Dacă-i privim sub aspectul gradului de cultură şi civilizaţie, ei trăiesc în evul mediu. Dar cui îi pasă?!
Reportajul, intitulat Abandonaţi în evul mediu va fi difuzat în premieră joi seară, ora 20.30 pe Tv SOMAX. Se poate urmări şi pe Internet dând clik pe imaginea de pe acest site pe care scrie cu galben SOMAX. Vizionare plăcută!
Ioan Rotundu