Sâmbătă, pe la ora 10.00 dimineaţa, leneveam în dorul leii prin casă, nefiind hotărât cam ce rost să dau zilei. Până la urmă m-am decis să dau o raită prin preajma sediului PD-L, poate mă observă vreun mahăr mai duios la suflet şi-şi face pomană de mă ia la Festivalul crapului de la Suliţa. Socoteala mea era una destul de solidă. Primarul din Suliţa fiind portocaliu la culoare, musai liderii PD-L vor profita de eveniment şi vor participa masiv, ca nu cumva să se afle în inferioritate faţă de liberalii lui Ţurcanu, stăpânul de necontestat al locului. Numai că, în drum spre sediul PD-L, aveam să aflu, deşi nu mai era nevoie, că socoteala de acasă nu se potriveşte nicicum cu cea din târg.
Cum mergeam pe stradă, nutrind gânduri de speranţă că dacă ajung la Festivalul crapului, la o ciorbă de peşte tot am să prin rând, numai ce dau nas în nas cu un barosan de rangul II de la PSD. Spun de rangul II, pentru că locul I este întâi este ocupat, pe viaţă, de Conţac.
- Ce faci, tinere, nu vrei să vii la un peşte?
- Să-ţi fie gura aurită barosane, dar chiar într-acolo îmi erau gândul şi paşii.
- Cum adică? Fă-mă să înţeleg. De unde ştii că eu merg la un peşte.
- Păi s-a primit şi la redacţia noastră invitaţie pentru festivalul crapului de la Suliuţa, da Rotundu are treabă în altă parte, aşa că eu intenţionam să mă lipesc pe lângă pedelişti. Dar dacă ţi-i drumul tot la Suliţa, te însoţesc barosane!
- Da nu la Suliţa merg eu la peşte. Dacă mergi cu mine, apoi ajungi la Stânca, la lac, că acolo îi rost de-un peşte la grătar.
Al dracului încurcătură. Unde dai, şi unde crapă! Eu salivam după borşul de peşte de la Suliţa şi, când acolo, ce să vezi, îmi ieşi în cale peştele de Prut. Ca un păţit ce sunt, m-am învăţat minte să nu mai dau vrabia din mână pe cioara din par. Aşa că
- Gata, barosane! Te-am refuzat eu vreodată ca să te refuz şi acum?! Când pornim?
- Mintenaş. Numai să vină şi Palmaşul.
Palmaşul îi omul de bază al barosanului. De ani şi ani ăştia doi fac şi desfac fel de fel de jocuri politice prin Botoşani.
A venit şi Palmaşul, ne-am urcat în limuzina botezată cu numele şi în memoria străbunilor noştri daci şi, cap compas spre drumul cel mai costisitor din judeţ, Botoşani Stânca, care a pătat de la bugetul ţării 300 miliarde de lei ca să se prăbuşească cu o zi înainte de inaugurarea oficială a lucrărilor de la Dealu Mare.
Am trecut de Ştefăneşti, am trecut de echipajul poliţiei de frontieră care tocmai dijmuia o maşină cu moldoveni supuşi ai lui Voronin, am ieşit şi din satul Stânca şi ne-am oprit las o căbănuţă pe malul lacului. Deşi afară era destul de cald, căbănuţa avea un fel de şopron, sub care era destulă răcoare adusă de briza ce adia dinspre lacul aflat la nici 20 de metri de noi.
L-am cunoscut pe bădia Jan, un stâncan cam pipernicit la trup, dar lacom la vederea paharului. Repede a dat peste cap o ulcică de palincă, fără ca măcar să schiţeze un gest de la tărie. Apoi s-a apucat de curăţat bibani, sau costroşi cum îi mai numesc localnicii. Bibanii sunt cea mai afurisită specie de peşte la curăţat. Numai că bădia Jan avea tehnica sa. Lua bibanul din cazan, îl tăia capul, apoi pe şira spinării, îl desfăcea în două, îl eviscera, după care: haşti! haşti! îl jupuia de piele.
Cât bădia Jan s-a ocupat de belitul bibanilor, noi ne-am aşezat la masă pentru a fi serviţi cu un borş cu peşte. Borşul a fost minunat, cu leuştean şi mărar şi cu mult crap pus la fiert.
Am mâncat două farfurii de borş, ca cea din fotografie, că era răcoros la burtică.
Cât ne-am îndesat lingurile în farfurie şi am adus laude gospodinei care a meşteşugit borşul, bădia Jan a pregătit grătarul, l-a jărit şi a pus bibanul la rumenit. Pe cât de greu se curăţă bibanul, pe atât de dulce şi de bună îi este carnea. De obicei bibanul este peştele potrivit unei saramuri. Noi neavând cele trebuincioase saramurii, am mâncat bibanul cu mujdei de usturoi. Să mă pedepsească Dumnezeu dacă vă mint, dar am mâncat mai ceva ca la mama acasă! Drept mulţumită, lui bîdia Jan i-am mai strecurat o ulcică cu palincă, că prinsese omul coraj şi voia dus în sat, să ia armonica şi s-o-ntindă de s-audă şi Voronin din Chişinău. N-a vrut barosanul, că-i om ursuz la muzică iar nisipul era încă umed de la inundaţii şi n-ar fi suportat o tropăită. Ne-am mai întins degetele prin farfurie, după o bucată de biban, am mai dat de duşcă o bere şi
am tăiat-o spre Botoşani că prea bătea soarele, iar umbra de sub şopron dădea semne de oboseală. (Lucullus)