Ori de câte ori se schimbă ministrul Sănătăţii, se schimbă şi politica ministerului faţă de pacienţi. Nu ştiu cum se face, dar politica faţă de pacienţi se înăspreşte de la un ministru la altul. Toate guvernele de după 1990 încoace au clamat faptul că prioritatea lor este grija faţă de cetăţean. Mulţumim frumos de aşa grijă, dar de atâta grijă guvernamentală murim cu zile, sub ochii şi indiferenţa medicilor.
Noul ministru a venit cu propria sa politică. Cică va accepta creşterea salariilor angajaţilor din sistemul de Sănătate, dar pe seama reducerii cheltuielilor. Iar ministrul consideră că economii substanţiale se pot face prin reducerea consumului de medicamente în spitale. Cică să se folosească medicamente mai ieftine şi în cantităţi mai mici. Poate că ministrul, pe lângă liderii de sindicat, o fi negociat şi cu liderii viruşilor şi microbilor s-o lase mai moale cu infecţiile, că el are de făcut economii la medicamente. Debandada care domină împlinirea actului medical în spitale şi consecinţele tragice care o însoţesc, o retrăim în aceste zile, când la spitalul din Slatina sau spitalul bucureştean Floreasca, bolnavi aduşi în regim de urgenţă au fost lăsaţi pur şi simplu să moară. Şi ştiţi de ce? Pentru că noi n-avem justiţia din China, să aplice pedeapsa cu moartea, iar execuţia vinovaţilor să se facă public, pe stadioane. Unul sau doi medici criminali executaţi astfel va pune ordine în sistem. Altfel, vorba italianului: parole, parole… parole!
Luând act de noua politică medicală, respectiv „Salarii mai mari şi medicamente mai puţine prin spitale”, cititorul „Unchiul Titit” face haz de necaz: „Să nu-mi daţi cunoştinţele afară din spital, căci mă supăr - vreo 300 angajate în ultimul an - daţi afară cei fără pile, chiar dacă sunt harnici... Ha! Ha! Ha! ce dacă nu sunt bani de medicamente? Să vină cu ele de acasă. Ha, ha, ha!” Oricum, sunt ani de când în spitalele din România se vine medicamentele de acasă.
Prin administraţia publică locală trăim clipe pline de ironii ale sorţii. De când noua guvernare a început să-şi împartă şefiile instituţiilor deconcentrate ale statului, personaje pitoreşti, mai noi sau mai vechi, valoroase sau nereprezentative, sunt cocoţate pe scaune de şef. „La ASP un şef neexperimentat, la AJOFM unul scos de la naftalină”, a fost o ştire ce a dat un exemplu edificator despre deciziile politice care se iau. Prezenţa medicului Silvana Tudorache în fruntea Autorităţii de Sănătate Publică a fost primită cu rezerve. Se spune că este un medic slab pregătit profesional, dar că se bucură de susţinere din partea PSD.
Dimpotrivă, alţii, care par s-o cunoască bine, consideră venirea ei în fruntea ASP binevenită, numai că va întâmpina mari greutăţi. „Ion” ne explică: „Foarte bine că vine doctoriţa Tudorache la DSP, numai vai de capul ei ce are de tras cu unii crocodili din unitate, pe care nici o conducere nu a reuşit să-i clatine. Dar ţinând cont că doctoriţa Tudorache nu este flămândă şi afaceristă, s-ar putea să reuşească, dar cu eforturi mari.” Eu am o altă nedumerire. Ca medic pediatru, Tudorache are o leafă de 40 milioane lei vechi. Ca viitor şef la ASP, cu tot cu sporuri, va primi în mână 23 milioane. De ce vine la o leafă mai mică? Oare nu privilegiile puterii sunt mai atractive decât leafa? E o întrebare retorică. Pe Oprişanu l-am înţeles de ce a acceptat postul de director ASP. Omul voia putere, nu bani. Bani are, că este patronul unei societăţi de televiziune prin cablu cu care controlează toate localităţile de-o parte şi de alta a Siretului, de la Mihăileni până la Vlădeni. Să vrea putere şi Silvana Tudorache? M-aş mira să-i fie asta dorinţa!
Printre comentatori a apărut şi afirmaţia că la Cultură ar fi numită şef cântăreaţa de muzică populară Brânduşa Ciobanu Covalciuc. N-am ştiinţă de aşa ceva, dar voi căuta să aflu ce este adevărat în toată această tevatură. Însă, dacă am în vedere cam ce-a ajuns să însemne cultura pe meleagurile eminesciene, nu m-aş mira să fie şi Brânduşa oleacă de şefuţă. Vorba Sf. Petru din bancul cu călugăriţa: „Eu ţi-am dat-o ca s-o dai…!” Iar când „o dai” cui trebuie, şansele de a ajunge şefuţă sunt de sută la sută. Elena Udrea este un exemplu irefutabil de promovare a femeii în înalte funcţii, respectându-se principiul „s-o dai cui trebuie”. La revedere!