Stau pe langa parcul Tineretului. Acolo am si crescut, eu si inca 20 de copii. Eram mici, multi, galagiosi, activi, inventivi si mereu cu genunchii juliti. Ne jucam de dimineata pana seara. Nu ne trebuia mancare, important era sa nu plece nimeni, de toti era nevoie. Pai cum sa ne mai jucam de-a v-ati ascunselea daca lipsea cineva. Elena era cea mai buna, nu o gasea nimeni niciodata. Radu trisa la numaratoare, iar Alice tragea cu ochiul. Atunci ne suparam pe ei, acum am impresia ca nu a fost nicicand real.
Saream coarda, de la 1 pana la 10 si inapoi. Faceam concurs – cine se impiedica, era descalificata. Ajunsesem atat de bune, incat a trebuit sa inventam sarituri ca sa mai animam jocul. Jucam sotronul – tatal lui Andrei ne facea cel mai mare si mai frumos sotron; il desena cu o bucata mare de caramida si rezista pana la prima ploaie. Daca era urat afara aveam “Nu te supara frate”. Imi aduc aminte ca acum: nu era seara in care sa nu jucam. Faceam campionat, juca toata familia. Vai, ce viata! Ne mai uitam si la televizor, dar rar. Sambata dimineata era o emisiune pentru copii, iar duminica, la “Album duminical” erau 10 minute de desene. In rest, Mihaela mai prindeam din cand in cand, doar cand eram pedepsiti.
“Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti”… eee, deja eram mai mari. Ne uitam pe furis la Dallas si ne puneam nume dupa actorii principali. Deja nu ne mai sangerau genunchii in fiecare zi si nu ne mai urcam in copaci. Ma rog, ne mai urcam, dar mai rar, doar primavara dupa corcoduse. In acea perioada ieseam pe patura cu cartile de joc si eram mari. Popa prostu’, septica, macao, trombon. Apoi am trecut la rummy si usor, usor, am ajuns in fata blocului, acolo unde stiam ca stau doar “aia mari”.
Asa treceau verile nostre. Nu stateam doar la bloc, mai plecam cu parintii in concediu, unii stateau la bunici toata vara si ii invidiam ca veneau zdraveni si bronzati. Era lumea noastra, timpul nostru. Nu ne era frica de nimic, parintilor nostri le era comod, noi cresteam cu o sumedenie de prieteni. A fost frumos si sanatos.
Acum este liniste. Copiii de astazi s-au ascuns sau au disparut de-a binelea in camere inchise, izolate, in care bate un aer conditionat nesanatos pentru varsta lor. Stau singuri cu o tastatura sau o consola in brate, cu ochii pironiti intr-un monitor, cu picioarele amortite, facand gesturi reflex cu capul. Comunicarea si prietenia se reduc la taste si la cuvinte scrise ciudat, iar “afara”, numai noaptea. Vremurile s-au schimbat, stiu, imi veti spune ca nu mai poti sa lasi un copil afara dupa ora 11, ca tehnologia ne permite sa ne dezvoltam inteligenta si abilitatile, ca putem comunica si lega prietenii pe mess, ca asa numitul “contact direct cu realitatea” s-a mutat la televizor. Sincer, nu cred asa ceva.
Noi mergeam toti la gradinita, ne jucam impreuna seara si in vacante, faceam teme impreuna si ne serbam zilele de nastere acasa. Acum gasesti pe net instructiuni despre cum se joaca de-a v-ati ascunselea. Noi am crescut, marea majoritate, oameni care se pot bucura si de o gargarita, dar si de un joc nou aparut. Stiu sa ma joc atat cu un pitic de 4 ani afara in nisip, dar si cu un adolescent de 16, la consola. De ce? Pentru ca am facut pasii normali in ceea ce priveste evolutia mea ca om.
Autor: Sorana Vasilescu Agenţia de ştiri HotNews