Mi-a reproşat directorul că presa locală a scris în mod elogios despre eveniment numai eu am comentat negativ, ceea cel determină să creadă că am ceva personal cu el. Mi-a mai reproşat că ce am scris nu este real şi că lucrurile au stat cu totul altfel.
Directorul Aurel Melniciuc a venit din Republica Moldova şi a ajuns angajat la Muzeul Judeţean Botoşani pe post de restaurator, de lipitor de cioburi cum se mai spune în branşă restauratorilor în ceramică. Şi-a luat şi doctoratul cu un subiect legat de cultura Cucuteni, deşi prin cercetarea sa ştiinţifică n-a descoperit nimic nou în acest domeniu, susţin foştii şi actualii colegi.
Dar Melniciuc a realizat repede că în România se poate obţine uşor şefia unei instituţii dacă te pui bine cu politicienii. Şi el s-a pus bine cu Florin Ţurcanu (excelentă carte de vizită pentru imaginea sa de istoric), ajungând directorul Centrului Judeţean de Conservare şi Promovare a Tradiţiilor Populare Botoşani. Chiar dacă nu avea habar despre tradiţiile etnofolclorice ale judeţului nostru, în calitate de director s-a dovedit bun executant al ordinilor primite de la Ţurcanu. Aşa că a avut nişte încurcături cu banii publici, motiv pentru care a trebuit să dea nişte explicaţii autorităţilor statului.
Ca să scape de belele financiare create la Centru şi să i se piardă urma, Ţurcanu l-a făcut directorul Muzeului Judeţean Botoşani, pensionând-o forţat pe prof. de istorie Lucica Pârvan, cea care a condus această instituţie vreme de aproape 30 de ani.
Ca director al Muzeului, Melniciuc nu s-a remarcat prin nicio acţiune spectaculoasă. În schimb s-a pus bine cu cei din PSD, aşa că după arestarea lui Ţurcanu el a rămas şi continuă să fie directorul instituţiei.
Singurul şantier unde se mai cheltuie bani este cel de la Ripiceni. Bani s-au cheltuit şi se mai cheltuie dar nimeni nu ştie ce s-a descoperit valoros pe acest şantier des vizitat de către Melniciuc.
La subsolul muzeului sunt camere pline cu bucăţi de vase descoperite pe şantierele de la Vorniceni, Bucecea etc. Aceste bucăţi de vase se cer restaurate ca să prindă valoare ştiinţifică. Melniciuc era singurul restaurator. De la promovarea lui nu s-a mai angajat un altul. În loc de a angaja un restaurator, Melniciuc a angajat doi noi arheologi care lucrează pe şantiere din afara judeţului nostru. Restaurator nu angajează pentru că-şi păstrează postul pe când nu va mai fi ce este. Păstrându-şi postul, Melniciuc ţine în loc şi în saci valorificarea ceramicii adusă de pe şantierele arheologice din judeţ.
La evenimentul de omagiere, Melniciuc n-a avut politeţea de a puncta munca foştilor săi colegi acum pensionari. Pe istoricul Gheorghe Median l-a numit #fost angajat şi nu fost coleg şi actual om de cultură.
În schimb i-a pus în primele rânduri în sala de festivităţi pe consilierii judeţeni, i-a copleşit cu diplome şi medalii, fără ca aceştia să fi avut vreun merit în susţinerea activităţii Muzeului, mulţi dintre ei neavând habar cum este organizat muzeul şi ce comori adăposteşte.
Neavând prea mult timp de dialog cu Melniciuc, i-am făcut oi predică în stilul meu, predică care poate fi ascultată pentru că întreaga convorbire am înregistrat-o.
Directorul Aurel Melniciuc trebuie să realizeze că nu slujind politicul slujeşte cultura botoşăneană. Iar dacă nu se pricepe să-şi facă datoria fără a se umili în faţa politicienilor, atunci să se dea deoparte şi să lase locul unuia care ştie să pună în valoare comorile arheologice despre care arheologul Maria Diaconescu vorbeşte cu un respect demn de sfinţenie.
Şi-l mai informez pe directorul Melniciuc că eu nu sunt în solda niciunui partid, n-am fost şi nu voi fi în solda sa sau a altora, aşa că-mi permit să spun adevărul şi nu să scriu ce mi se comandă. Cred că-i pot fi mai bun şi sincer prieten arătându-i greşelile decât să-l ridic în slava cerului în timp ce el se prăbuşeşte.
Am zis!