Pentru că de la începuturile noastre, din strămoşii cei mai vechi, numiţi traci, geţi şi apoi daci şi până astăzi, continuu am luptat pentru unitatea teritorială şi de limbă. Iar strămoşii noştri au fost întinşi geografic, răsfiraţi spre miazăzi prin Munţii Balcani, trecând dincolo de ei, spre Rhodope şi valea Mariţei, ba chiar şi în Asia Mică, spre miazănoapte până la mlaştinile Pripetului, Vistula inferioară şi Oderul mijlociu, spre apus până la cadrilaterul Boemiei şi ramificaţiile răsăritene ale Alpilor, spre răsărit până dincolo de Bug, spre cataractele Niprului cum ne-a aşezat istoricul Constantin C. Giurescu în cartea sa Istoria românilor.
Că este aşa, avem dovezi incontestabile, în veacul al XIII-lea se întâlneau plugari şi păstori români din Pind până în Moravia şi pe ţărmurile Adriaticii până în Podolia. Astăzi mai trăiesc români în Valea Timocului, în Macedonia, în câmpia Tisei, dincolo de Nistru şi în Carpaţii ucraineni.
Şi iar recurg la istoricul Constantin C. Giurescu, pentru a-l cita cu Miezul însă a acestui întins teritoriu, centrul din care a radiat poporul nostru în toate direcţiile, a fost ţinutul din jurul cetăţii carpatice. Aici au stăpânit Burebista şi Decebal, aici a fost capitala Daciei Traiane, aici s-au închegat voievodatele şi cnezatele cele mai însemnate, din care au ieşit apoi Ţările Române
Aşadar, din cetatea carpatică a pornit în lumea strămoşilor noştri geto-daci dorinţa de unificare teritorială, justificată de limba comună vorbită. Primul gând de unificare a încolţit şi a prins viaţă în mintea regelui Burebista. L-a urmat Decebal, care a făcut din Dacia un stat puternic administrativ şi politico-militar. Dar a venit împăratul Traian şi a dezbinat Dacia în două: cea romană şi cea liberă.
Au trecut peste noi, val după val, popoarele migratoare, dar nu ne-au schimbat prea mult obiceiurile şi limba, semn că erau bine înrădăcinate în conştiinţa populaţiei autohtone. Ne-am păstrat în special unitatea de limbă, ceea ce l-a motivat pe domnitorul Mihai Viteazu să treacă la unirea celor trei principate în care trăiau românii, având ca strămoşi dacii şi romanii. Visul lui Mihai s-a împlinit în 1601, chiar dacă numai pentru scurt timp.
A mai trebuit să treacă mai bine de un sfert de mileniu, ca românii să înfăptuiască ceea ce istoria a numit Unirea cea Mică, respectiv unirea Moldovei cu Ţara Românească. Iată că mâine vom serba 150 de ani de la consumarea acestui eveniment fericit nouă.
Vom serba, dar cu sufletul tânjind după teritoriile care ne-au fost luate cu japca, după fraţii noştri de sânge care se zbuciumă să revină las patria mamă, nu numai cu sufletul, ci şi cu teritoriul istoric.
Pentru că după Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a urmat Marea Unire din 1 decembrie 1918, când pentru prima dată în istoria existenţei noastre milenare ne-am reîntregit teritorial. Dar bucuria a fost scurtă, căci pofta asupra teritoriului nostru a vecinilor cuprinşi de lăcomie la vederea avuţiilor noastre ne-a aruncat din nou în durere şi suferinţă. Ruşii ne-au luat Basarabia şi Bucovina de Nord, ungurii Nord-Vestul Transilvaniei.
Au curs iarăşi râuri de sânge românesc, ostaşii noştri au îngrăşat din nou cu trupul lor pământul strămoşesc, pentru a-l elibera. Am reuşit, dar nu aşa cum am fi vrut, pentru că sorţii izbânzii s-au lovit de un duşman invincibil la acele vremuri: comunismul sau ciuma roşie bolşevică.
Aşa se face că astăzi trupul ţării plânge, rănit adânc în partea de Est. Iar noi cu un ochi râdem de bucuria Micii Uniri, pe care o serbăm din întreaga noastră fiinţă naţională, iar cu celălalt plângem alături de cei cărora li se usucă inima din dor pentru ţară.
Poate că Dumnezeu va fi bun cu noi şi ne va ajuta să fim iar împreună, dând gânduri bune conducătorilor de-o parte şi de alta a Prutului şi gânduri de osândă pentru duşmanii care ne pun piedici în înfăptuirea, pentru a doua oară în istoria noastră, a Marii Uniri. Îmi doresc din toată inima să trăiesc acest moment istoric. Şi să nu mai sărbătorim, ca astăzi şi mâine, o unire ştirbă teritorial. Să rămânem uniţi pentru vecie!