Dacă recurgem la mijloacele de cercetare ştiinţifică şi facem o comparaţie între Biblie şi Coran, vom constata că ambele cărţi de căpătâi sunt pline de instigări la violenţe. În Testamentul Vechi din Biblie, la cap. 21 versetul 24 din cartea Ieşirea stă consemnat Dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Avem în faţă cunoscuta lege a Talionului. Dealtfel, acest capitol 21 din cartea Ieşirii este plin de versete care îndeamnă la violenţe fizice, inclusiv crima. Vechiul Testament cuprinde credinţa monoteistă fondată de Moise cam pe la 800 î.Ch. Moise a impus religia şi prin acte de violenţă. Să ne amintim de plecarea lui pe munte, iar la întoarcere i-a găsit pe evrei închinându-se viţelului de aur. Măsurile lui Moise, spre a-i aduce pe evrei la credinţa în Dumnezeu, au fost aspre şi pline de violenţă.
Religia musulmană este fondată de Mahomed abia prin anul 600 d.Ch. Aproape după 1500 de ani de la fondarea primei religii monoteiste de către Moise. Coranul, a căror sure le-a vizionat Mohamed prin apariţiile Îngerului Gabriel, este şi el plin de îndemnuri la violenţe. Cine a citit Testamentul Vechi şi apoi Coranul, a putut constata izbitoare asemănări între versetele biblice şi sure. Exemplele pot continua, ele fiind multe şi extrem de relevante. Aşadar, se poate afirma că violenţa cu care se manifestă unii dintre noi, îşi poate avea originea în cartea de căpătâi a credinţei, fie ea musulmană sau creştină. Cu timpul, creştinii şi-au îndulcit modul de manifestare în credinţă. Cele patru evanghelii ce formează Noul Testament îndeamnă la toleranţă, la dragoste faţă de semeni, la acte de caritate.
În credinţa musulmană Coranul a rămas la conceptul de formă antică, iar dacă vrem să aducem vorba de toleranţă, o găsim în interiorul credinţei şi poate nici acolo. În exterior se menţin manifestările de violenţă. Majoritatea dintre noi cunoaştem cu ce sacrificii s-a impus religia creştină, până după sinodul de la Niceea, anul 325 d.Ch. când împăratul Constantin a declarat-o religie de stat în Imperiul Roman. Mai ştim şi de formele violente cu care s-a manifestat creştinismul în Evul Mediu. Nici acum nu s-a stabilit cu certitudine câţi oameni nevinovaţi au fost arşi pe rug sau spânzuraţi în numele credinţei.
Musulmanii să-şi aducă aminte, recitindu-şi istoria, câte atrocităţi au comis în numele credinţei lor. Să amintim, din istoria recentă, moartea acelui milion de armeni creştini provocată de turci tot, în numele Coranului. Apariţia în presa europeană a unor caricaturi vizându-l pe Mahomed a generat un val nemaiîntâlnit de violenţe din partea musulmanilor la adresa creştinilor. Din acest punct de vedere, creştinii s-au dovedit mai toleranţi cu Leo Taxil, preotul spaniol ce a scris Biblia hazlie, carte prin care şi-a bătut joc de credinţa creştină şi papă.
Recenta declaraţie a papei a fost tratată de musulmani tot cu acte de extremă violenţă. O călugăriţă creştină din Mogadiscio a fost linşată de musulmani, împingând violenţele dreptcredincioşilor spre crimă. În Regatul Unit al Marii Britanii, luptele dintre protestanţi şi neoprotestanţi au generat violenţe fizice timp de zeci de ani. Abia acum par să se fi calmat lucrurile. În Irak, dar şi în alte ţări arabe, sunt lupte fratricide de ordin inter-religios între suniţi şi şiiţi. Terorismul mondial îşi are originea şi motivaţia tot în interiorul credinţei creştine sau musulmane.
Aceste exemple, deşi disparate în timp şi arie geografică, sunt unite prin idealul lor prost înţeles şi promovat: menţinerea credinţei prin violenţă, violenţă izvorâtă din preceptele credinţei. Nu putem vorbi de o violenţă a credinţei cu credincioşi paşnici, şi nici de-o violenţă a credincioşilor izvorâtă dintr-o credinţă propovăduitoare de pace. Ca o concluzie, mai cu tentă sociologică decât ca o filozofie a religiei, între dogmele ce impun o formă de credinţă, credincioşi şi manifestările violente există o interdependenţă, o legătură dialectică bazată pe cauză şi efect.
Periculos este faptul că nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, în plan mondial, de a arăta adevăratele cauze ale escaladării violenţei. Iar puternicii lumii, atunci când mai scapă câte un fragment de adevăr, adică din ceea ce gândesc şi ştiu, în faţa violenţelor iscate retractează imediat afirmaţiile, scuzându-se în mod penibil. N-avem la nivel mondial un lider religios care să-şi asume responsabilitatea promovării adevărului şi să militeze pentru o convieţuire în pace şi armonie, indiferent de credinţa căreia aparţinem. Multă dreptate a avut Andre Malraux, când a afirmat că "šsecolul XXI va fi un secol religios, sau nu va fi delocš, .