Să aducem în actualitate câteva evenimente greviste din sistemul de învăţământ din anii anteriori. A devenit o practică a liderilor din învăţământ să scoată în stradă cadrele didactice în anii electorali- Au făcut-o în preajma alegerilor din 2000 şi au obţinut creşteri salariale. Au făcut-o în 2004 şi 2005 şi au obţinut creşteri salariale. O fac şi acum! Numai că momentul ales nu este unul similar celui din 2000 şi 2004. Suntem în plină crizo economică. Viaţa ne-a demonstrat că în astfel de împrejurări nu desfaci punga cu bani şi împarţi salarii la bugetari. Dimpotrivă, strângi bine sacul şi nu-l dezlegi decât dacă ai oportunităţi sigure de investiţii, care să asigure locuri de muncă şi creşteri de producţie. Altfel împingi poporul spre o sinucidere certă. Îl omori prin inaniţie.
Nu suntem, o ţară bogată, aşa cum ne spun politicienii sau cum vor unii dintre ei să ne facă să credem, pentru a majora salariile celor din învăţământ numai pentru a le obţine votul. Avem datorii externe de zeci de miliarde de euro, iar la anul avem de plătit împrumuturi la scadenţă de peste 25 miliarde euro, cu mult peste rezerva monetară naţională. Dar Boc, când afirma ieri în conferinţa de presă a PDL că sunt bani pentru majorarea salariilor celor din învăţământ n-a spus nimic despre datoriile scadente, angajate chiar de Băsescu în perioada anilor 1996 – 2000 a guvernării CDR. N-a pomenit de faptul că Banca Naţională a majorat rata inflaţiei de la 4,2 la 4,6, iar acesta este abia începutul crizei economice. Rânjetul ei! Boc tot perorează că sunt bani, dar nu spune unde stau aceşti bani. Nu spune că aceşti bani trebuie luaţi din buget şi că nu-i aduce PDL-ul din cotizaţia membrilor săi de partid.
Revenind la liderii de sindicat din învăţământ, premierul Tăriceanu are dreptate când a afirmat că aceştia sunt politizaţi, că în spatele lor sunt nişte forţe politice care îi „motivează” la grevă. Numai că este şi vina guvernelor de până acum. Profesorii au stat în greve şi câte trei săptămâni, dar leafa au primit-o întreagă. Cum spuneam, au epuizat elevii aducându-i la şcoală sâmbăta şi duminica, fără ca cineva să pună piciorul în prag şi să le fi tăiat leafa pe timpul cât n-au lucrat. Vor grevă, să facă, dar leafa s-o primească de la sindicate şi nu de la buget. Iar restanţele la predare să fie recuperate eşalonat până la sfârşit de an şcolar, în cadrul aceloraşi ore de programă şcolară rămase şi nu să oblige elevii să vină la ore în timpul lor liber.
Mă bucur că premierul Tăriceanu rezistă presiunilor sindicale şi politice şi nu cedează în a accepta majorarea de salarii legiferată. Chiar dacă este o lege, este una defavorabilă poporului, este una discriminatorie. Cozi lede topor de la Curtea Constituţională au acceptat influenţa politicului şi au judecat altfel decât ar fi fost logic. Nu poţi majora salariile unei categorii de bugetari, în defavoarea altora, pentru că încalci principiul constituţional „nimeni nu-i mai presus de lege”. Nu poţi da bani unui segment de salariaţi, producând o situaţie economico-socială defavorabilă unui întreg popor. Parlamentarii, prin votul dat acestei legi, s-au umplut de ruşine. Dacă mai au aşa ceva! Istoria îi va judeca, dar guvernul are datoria de a repara ce-au stricat netrebnicii. Nu trebuie să acceptăm această majorare, urmată de alte revendicări, ca să constatăm că ne-am aruncat singuri în prăpastie. Avem obiceiul ca mai întâi să producem nenorocirea, şi apoi realizăm dimensiunea catastrofei. De astă dată trebuie să triumfe raţiunea. Nu ne putem juca cu soarta unui întreg popor pentru a satisface moftul unor lideri de sindicat inconştienţi şi manipulaţi politic. Părerea mea!