I-am răspuns acestui comentator cu „Un dosar ajuns în faţa instanţei de judecată devine public. Numai că, dacă nu eşti parte în proces, nu-l poţi consulta, la modul oficial. Nu Conţac este cel care ne-a facilitat să aruncăm o privire în dosar. Am conştiinţa împăcată că ce-am scris, faţă de ce este în dosar, reprezintă adevărul. Vreau să demonstrez, deşi nu mai este nevoie, că în România lui Băsescu, oricine şi oricând poate avea un dosar politic. Fie că se numeşte Conţac sau altă persoană incomodă puterii sau unuia aflat la putere. În cazul de faţă PNL. Regret că ura faţă de Conţac vă este mai puternică decât dorinţa de aplicare corectă a legii. Este opinia mea şi nu mă dezic de ea.”Ce nu ştie comentatorul, este faptul că în presa bucureşteană lucrează mulţi jurnalişti care şi-au început cariera ca reporteri în presa botoşăneană. Este suficient să-i accepţi tariful, iar el îţi face rost de informaţiile care de interesează. Acest sistem este o practică obişnuită în presă.
Ce informaţii putea să-mi ofere Conţac, când nici el n-are cunoştinţă de conţinutul întregului dosar. Mai mult, nici avocatul pe care l-a angajat n-a reuşit să consulte dosarul şi să-şi facă o părere. Iar avocatul nu-i un oarecare, ci o celebritate în domeniu. Însă altceva vreau să aduc în dezbaterea publică.
Fiecare dintre noi avem simpatii şi antipatii. Dar când eşti o persoană publică, simpatiile şi antipatiile nu trebuie să-ţi fie călăuză în tot ceea ce faci. Dimpotrivă, sunt de părere că astfel de resentimente trebuie, pe cât posibil, îndepărtate din modul de a gândi. Nu la fel se pune problema în conştiinţa omului de rând, care poate să dea frâu liber sentimentelor ce le simte şi trăieşte. Aşa apar opinii denigratoare la adresa preşedintelui Conţac, de multe ori exprimate fără ca cel în cauză să cunoască fondul problemei. Îi este suficientă ura pe care o are împotriva lui Conţac, ură izvorâtă pe seama bogăţiei pe care acesta o posedă. Nu Conţac este cel mai bogat botoşănean, dar el este persoană publică şi prin deciziile ale sale poate stârni nemulţumiri.
N-am al apăra eu pe Conţac, dar am a lupta alături de el, când politicul l-a victimizat prin interpretarea abuzivă a legii. Sunt persoana care am trecut prin peste 100 de procese de presă. Aveam dreptatea în mână şi nu mi-a fost recunoscută decât după îndelungi eforturi financiare, prin care am administrat probe. Prezumţia mea de nevinovăţie, de pană pusă în slujba interesului social, de respectarea a dreptului cetăţeanului la informare n-au făcut doi bani în faţa judecătorului. Era suficient ca judecătorul să afle că sunt jurnalist şi soarta îmi era pecetluită.
Am fost atât de naiv să cred în declaraţiile preşedinţilor Iliescu şi Băsescu de a mă angaja, ca presă, în lupta împotriva corupţiei. În această luptă au câştigat corupţii, care au avut de partea lor politicul, care a controlat şi controlează Justiţia. Ca să mi se facă dreptate, a trebuit să strămut procesele pe unde au înţărcat dracii copiii.
Eu înţeleg perioada prin care trece Conţac, dar nu toţi o pot face, pentru că-l urăsc în aşa măsură că nu mai raţionează în spiritul şi litera legii. Când l-am judecat pe Conţac ca om politic şi i-am evidenţiat greşelile, am fost felicitat. Când îi dau dreptatea pe care, dealtfel, i-o acordă legea, sunt hulit şi insultat. Călăuziţii de ură nu pot vedea că cei care l-au reclamat pe Conţac sunt cu conştiinţa mai murdară ca a lui. Când cei obişnuiţi să insulte şi să jignească constată că n-au argumente credibile în susţinerea afirmaţiilor făcute, iute aruncă vorba că tot ce scriu o fac pe bani.
Nu, domnilor, o fac pentru ca legea să fie aplicată tuturor la fel. Fie că cel în cauză se numeşte Conţac, fie că este un boschetar, judecătorul trebuie să judece aceeaşi faptă cu aceeaşi măsură şi nu cu măsuri diferite, oferite de către cineva din afara sistemului.
Eu îmi exprim opiniile prin a mă expune public sub toate aspectele şi asumându-mi întreaga responsabilitate. Cei care mă insultă şi hulesc o fac ascunşi sub laşitatea anonimatului. Articolele semnate de către minte sunt citite zilnic de la câteva sute la câteva mii de cititori. Comentariile negative vin din partea a trei-patru persoane. Restul îşi dau acceptul tacit. Disproporţia este vădită şi de partea mea. Iată de ce nu-mi este ruşine de ceea ce scriu!