În toată această nebunie creată pe seama românilor aflaţi la lucru sau la comis infracţiuni în Italia, un semnal de alarmă tras de către Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, pare să-şi piardă semnificaţia. Şi nu este un semnal de ignorat, pentru că de modul în care va fi tratat, abordat, depinde viitorul economic al României şi creşterea sau, mai rău, prăbuşirea nivelului de trai al românului.
Mă refer aici la atenţionarea guvernatorului cum că rata inflaţiei fixată pentru acest an, de 4%, a fost deja depăşită şi, în cel mai fericit caz, anul poate fi încheiat cu o rată de 5,7%. Multora dintre noi, această evoluţie negativă nu ne spune multe. Specialiştilor însă da. Nu şi politicienilor care, în dorinţa de a intra în graţiile electoratului, promit şi votează în Parlament, pe bază rulantă, pomeni publice.
Depăşirea ratei inflaţiei este consecinţa creşterii nivelului preţurilor peste cel prognozat, dar şi creşterea salariilor peste ritmul de creştere economică. Nu poţi creşte salariile, în condiţiile în care nivelul de creştere este superior nivelului de creştere a productivităţii muncii. Când consumi mai mult decât produci, înseamnă că te-ai înfruptat din rezerve, din economiile care-ţi dau garanţia unei stabilităţi economice, care-ţi permit avântul economic. Nerespectând aceste reguli simple, dar esenţiale pentru economia de piaţă, totul se bulversează şi scapă de sub control.
Atenţionarea lui Mugur Isărescu nu este întâmplătoare. În ultima perioada, în România, s-au petrecut nişte lucruri anormale. Magistraţii şi-au dat câştig de cauză în nişte procese care au vizat revendicări salariale. Lefurile lor, cu tot cu sporuri, joacă între 1500 2000 de euro lunar, iar pentru cei din instituţiile de vârf, cum ar fi DAN, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Curtea Constituţională lefurile trec de 3000 euro lunar. Chiar şi aşa, magistraţii vor mai mult. Numai că, vorba lui Isărescu nu mai trageţi de creşterea economică că se rupe.
Tot din populism, Guvernul Tăriceanu a acceptat pentru cadrele bugetare cu studii superioare un salariu minim de 880 lei, fără a-şi respecta promisiunea. Cei din învăţământ au acţionat guvernul în judecată şi au câştigat. Acum va trebui să scoată din vistierie o mare sumă de bani şi să plătească pentru prostia comisă.
Sindicatele vor ca salarul minim pe economie să fie de 540 lei, guvernul de 440 lei. Nu s-au înţeles, iar sindicatele ameninţă cu greva generală. Revendicarea sindicală este extrem de sensibilă. Orice majorare de salarii înseamnă o creştere a preţurilor, care înseamnă o creştere a ratei inflaţiei şi o reducere a consumului, cu consecinţe negative în creşterea producţiei. Sindicatele nu ţin cont de aşa ceva, ele vor salarii majorate, ca să dea bine în faţa sindicaliştilor.
Câţi ştiu că salariul minim pe economie stă la baza calculului salariilor bugetarilor. Orice creştere a salariului minim înseamnă importante creşteri de salarii la bugetari. De unde bani, dacă economia nu mai produce? În economia privată creşterea salarială este reglată prin productivitatea muncii. În sistemul bugetar nu-i decât o singură cale: cresc salariile, cresc şi impozitele şi taxele asupra populaţiei. O soluţie care nu convine multora dintre noi.
Guvernul Tăriceanu este şantajat de către PSD prin fel de fel de cerinţe de ordin social. PSD-ul vrea ca bugetul de la anul să fie alocat acoperirii unor cerinţe sociale, pentru a recupera electoratul pierdut. Chiar dacă ştie că cerinţele lor sunt păguboase pentru întreaga economie românească, pesediştii pun interesele de partid deasupra celor naţionale.
Interesele lor, conjugate cu cele ale sindicaliştilor, dacă ar fi satisfăcute pot duce la scăparea de sub control a ratei inflaţiei şi prăbuşirea economiei întregii ţări. Mugur Isăreascu a simţit pericolul şi şi-a făcut datoria să atenţioneze Guvernul Tăriceanu, în mod public.
Dar Guvernul Tăriceanu, premierul însuşi, nu se bucură de nici un sprijin politic. De la Cotroceni, preşedintele Băsescu îl şicanează cât poate. De la PSD, Mircea Geoană, mulţi spun că la îndemnul lui Băsescu, o ţine din şantaj în şantaj, iar Tăriceanu n-are încotro şi cedează.
Depăşirea ratei inflaţiei cu 1,7 puncte este şi consecinţa luptei dintre palate. Nici Băsescu, nici Tăriceanu nu vor să cedeze şi să-şi dea mâna. Spre nefericirea noastră, lupta lor se va răsfrânge asupra-ne, iar consecinţele pot fi catastrofale. Celor puternici nu le pasă, ponoasele le tragem noi. Părerea mea!