Isteria „natională" ungară din săptămâna trecută a făcut ca cei care am crezut până acum că, în sfârsit, românii si ungurii se înteleg bine, chiar sunt prieteni buni si adevărati parteneri strategici în această zonă a Europei, deci noi, credulii si naivii, a trebuit să ne dăm seama că între unguri si români numai până atunci e pace si întelegere până când românii nu vor ceva. Si acum au vrut. Au vrut să-si sărbătorească Ziua Natională si în tara vecină, asa cum se face si în alte tări ale lumii. Si, asa cum s-a făcut în ultimele două decenii si în Ungaria.
Până în 2004, Ziua Natională a României se sărbătorea, de obicei, între cei patru pereti ai Ambasadei de pe strada Thököly. Apoi, în 2005, românii au închiriat Cinematograful National Urania, în 2006 Palatul Artelor, în 2007 Teatrul Thalia, iar în 2009 Teatrul Central. La aceste evenimente culturale(!) a fost invitată crema politică si culturală a Ungariei, diplomatii străini si, nu în ultimul rând, reprezentantii comunitătii românesti din Ungaria.
(Acestia din urmă nu prea stiu nici până azi dacă ei trebuie să sărbătorească si să se bucure de ziua de 1 Decembrie sau, dimpotrivă, trebuie să jelească, la fel cum fac ungurii. De fapt, unii unguri. Cei care suferă de complexul „ziua ta natională = ziua mea de doliu". Cât despre conceptul românilor din Ungaria referitor la Ziua Natională a României am mai scris si vom mai scrie altă dată...) Spectacolul si receptia de 1 Decembrie, programate anul acesta pentru data de 30 noiembrie, la Teatrul National, includea un concert de muzică clasică din repertoriul compozitorilor George Enescu si Bartók Béla. Este clar că organizatorii români s-au gândit la întocmirea programului în primul rând la elementul cultural care uneste cele două popoare vecine, si nicidecum la fantasmele trecutului care pe unii îi chinuie si azi foarte tare.
Presiunea politică exercitată asupra directorului Teatrului National (care nu a scăpat nici de analizarea orientării sale sexuale), în primul rând de către partidul Jobbik, dar si de partidele guvernatoare, Fidesz si crestin-democratii de la KDNP, a dus la anularea programului românesc. Desi incidentul n-a avut în spate nicio revolt publică, ci doar câteva figuri obscure si un partid extremist care oricum visează zilnic homosexuali trădători si armate maghiare mărsăluind prin Ardeal, el a reusit să readucă la suprafată impulsuri politice rezistente si victimele lor insistente. Credem însă (si vrem cu tărie să credem) că la nivel diplomatic există atâta întelepciune si mai ales interese de ambele părti, încât acest episode al relatiilor româno-maghiare să devină în scurt timp doar o proastă amintire, fără nicio însemnătate.
Cei care încă si azi sunt bântuiti de evenimentele istorice de acum 90 de ani, trăiesc într-o realitate falsă. Nu-si dau seama că cele două tări fac parte din aliante care le obligă(!) la colaborare si, nu în ultimul rând, la comportament civilizat.
Aici la periferia Europei, reconcilierea nu înseamnă să ajungi la un compromis între elementele extreme, ci presupune depăsirea conflictelor. Trecutul nu trebuie uitat, pentru că nu poate fi uitat, dar nici nu trebuie evocat la fiecare pas si folosit în scopuri de manipulare politică.
Asa cum face acum dreapta nationalistă din Ungaria, sfidând, din păcate, cele mai bune intentii ale unor adepti români ai reconcilierii reale. Planul românilor de a sărbători în Teatrul National din Budapesta nu a fost nici pe departe o provocare, ci ar fi fost un semn concret al normalitătii. Din păcate, mai avem de asteptat...
Un editorial de Eva Iova, Foaia Romaneasca