Rugându-se de unul şi de altul, apelând la cunoscuţi, adunând o scândură de ici şi o cărămidă de acolo, părintele Isidor a reuşit să ridice biserica, s-o refacă mai bine zis, dar cel mai important, să adune la slujbă oamenii de prin comunele de primprejur, fie ei din judeţul Botoşani, Iaşi sau Suceava. Căci am uitat să vă spun, pentru cei ce nu cunosc, schitul se află pe culmea Dealului Mare de la Frumuşica, la peste 500 metri înălţime, într-o zonă păduroasă, de o frumuseţe sălbatică rar întâlnită, nu departe de izvoarele Bahluiului, la întâlnirea dintre cele trei judeţe.
Când a prins ceva cheag, părintele Isidor a prins curajul de a angaja un credit de bancă mai substanţial, care să-i permită să amenajeze şi chiliile, că se înmulţise numărul călugărilor şi era nevoie de adăpost. Aşa am ajuns la schitul Balş, pe probleme bancare. După ce-am urcat dealul Unsei, acum Boscoteni, în apropiere de cantonul pădurarului, maşina nu ne-a mai fost de folos. Zona era păduroasă şi terenul accidentat. Aşa că am luat-o pe jos. Peste noapte plouase, dar soarele de vară zvântase repede terenul.
Bălţi mai erau doar prin gropile din pădure şi unde drumul era tăiat de şanţurile făcute de torente. După ce-am atins culmea dealului, auzirăm o voce ce cânta de mama focului. Erau cântece lumeşti, de dragoste adâncă.
Deodată în faţa ochilor ni s-a deschis un luminiş larg şi în pantă. Jos, în vale, domina ceaţa şi nu se putea admira peisajul ce l-am descoperit mai târziu, când soarele a împrăştiat ceaţa şi roua s-a ridicat. În schimb, în luminiş se putea vedea biserica şi grămezi de materiale de construcţii, semn că se lucra intens la zidării şi acoperiş. L-am descoperit şi pe autorul vocii. Era un călugăr roşcat la faţă şi păr, pe care mai târziu aveam să-l văd des prin piaţa centrală a Botoşanilor, adunând bani pentru refacerea schitului.
Călugărul cioplea cu o teslă o grindă, având alături un urcior cu vin şi o cărţulie cu cântece de dragoste şi pahar. Lovea călugărul cu tesla-n grindă, sorbea larg o gură de vin şi lălăia cuvintele din carte. Ne-am prezentat şi am întrebat de părintele Isidor. Era plecat la munte, după cherestea, dar lăsase vorbă la călugărul ce-i ţinea locul să ne omenească pe cât îi vor fi posibilităţile.
După ce ne-am familiarizat cu împrejurimile, am vizitat biserica şi ne-am adus obolul la cutia milei, am fost invitaţi în trapez, la masă. Mâncarea, nişte bucăţi mari de brânză puse-ntr-un castron de plastic, câţiva ardei graşi, ceva roşii, ceapă verde şi chiar usturoi. Foamea ne cam dădea ghes, aşa că, fără mofturi, neam strâns cioată în jurul mesei.
Am mai mâncat şi până atunci brânză cu ceapă sau roşii, dar aşa de bună cum mi s-a părut atunci, la schitul Balş, nu mai avusesem ocazia să mâncăm. Ni s-a adus şi vin, într-un urcior. Un vin roziu, aspru, dar potrivit cu felul nostru de mâncare. După vreo două pahare cu vin ni s-au dezlegat limbile. Printre înghiţiturile de brânză, ceapă, bucăţi de ardei, felii de roşii totul udat din belşug cu vin, călugării ne povesteau aspecte din viaţa lor aspră, dar îndulcită prin spiritul credinţei. M-am împrietenit cu călugărul roşcat.
Acum cartea sa face parte din biblioteca mea. Este o carte interesantă, mai ales că am descoperit în ea multe file uzate, ce conţineau povestioare sexy. Oricum, nu era o carte potrivită unui călugăr. Cu părintele Isidor m-am întâlnit de multe ori după acest episod. M-a invitat la schit, spunându-mi că acum locul arată ca o adevărată mănăstire. Poate, cu gândul la brânza mâncată cu ani în urmă, am să dau curs invitaţiei. Cine poate şti!
(Lucullus)