O bunicuţă normală la cap şi trup, adică în oarece putere, se dovedeşte utilă şi chiar indispensanbilă creşterii nepoţilor. După posibilităţile sale, evident. Apogeul indispensabilităţii sale este dat de talentul de a (le) spune poveşti, mai mult sau mai puţin nemuritoare. Sunt poveşti pe înţeles, de adormit copiii, care dezvoltă imaginaţia, fanteziile şi care fac viaţa micuţilor plină de vise, unele chira îndrăzneţe. Firesc, ele, odată spuse, determină tot soiuul de întrebări, la care bunicuţa este chemată să dea răspunsuri, care mai de care, mai savant sau mai naiv, mai exact sau mai evaziv. Aşa a fost de când lumea şi aşa au crescut generaţii de aceşti nepoţei.
În vechiul şi, acum, răposatul regim comunist, pe post de bunicuţă fiinţau şi sindicatele roşii, comuniste. Numai că, adulţii, spre deosebire de cei mici, beneficiind şi de oarece scaun la cap, luau poveştile sale în derâdere, cu alte cuvinte, o luau pe biata noastră bunicuţă peste picior. Ea spunea (poveşti), nimeni n-o asculta. Doar partidul se bucura de atenţie mărită şi cuvenită. Plus încă ceva organe. Vechea bunicuţă comunistă se rezuma la a da clasei muncitoare şi ţărănimii cooperatiste bilete la munte sau la mare şi, acestea, doar la reprezentanţii acestor două clase sociale care stăpâneau bine relaţia pile-cunoştinţe-relaţii, atât de bine vehiculată în societatea socialistă de atunci. În rest, vechea bunicuţă mai încărca viaţa românului cu niscaiva şedinţe, unde, cum altfel, bunicuţa expunea frumoasele sale poveşti de adormit copiii, raportând organului realizarea lor, conform graficului.
Astăzi, în capitalism, bunicuţa nouă nu mai are misiunea de a adormi copiii, dotaţi cu precocitate, ahtiaţi după jocurile pe calculator până târziu în noapte, după tentante programe de discotecă, după sex, rolul ei fiind, practic, nul. În schimb, echivalentul ei social, sindicatul, liber, cum îi place să fie catalogat, agită noian de vorbe şi ameninţări teribile la adresa sistemului aşazis ticăloşit, vehiculând poporului român sloganuri cu trimiteri adânci sau înalte, conducând, obligatoriu, spre o viaţă mai bună, minunată. Bine că nu şi eternă, că n-am încăpea de atâta fericire. Trâmbiţa sindicală îşi vede efectul dorit, în trimiterea fruntaşilor sindicali în funcţii politice şi de stat, scopul lor fiind ajuns, este binevenită o pauză (mare), până la găsirea altor fruntaşi, flămânzi şi ei şi, la rându-le, buni trâmbiţaşi. Aceasta este bunicuţa cea nouă, democrată, liberă şi capitalistă. Nu spune ea poveşti nepoţeilor dar, cu siguranţă, este de poveste. O poveste pe care, ne îndoim, o va citi cineva vreodată? Darămite să o consemneze în vreun răboj... (Ionel Bejenaru)