“Miracolul istoric” al Unirii de la 1918

1878-1856 = 22
1940-1918 = 22
1991(?) +22 = 2013
Ceea ce vedeţi mai sus nu sunt nişte cifre luate la întâmplare. Şi, cu atât mai mult, nu sunt nişte calcule aberante. În primele două rânduri sunt indicaţi anii în care anumite părţi ale teritoriului pruto-nistrean au revenit deţinătorului său legitim (care se numea fie Principatul Moldovei, fie Regatul României).
Ca să fiu mai explicit: 3 judeţe sud-basarabene (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost retrocedate Moldovei, conform prevederilor Păcii de la Paris (1856), pentru ca peste 22 de ani, acestea să fie reanexate la Imperiul Rusiei, ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin (1878). Ulterior, la începutul sec. XX, datorită circumstanţelor create, Basarabia (alias Republica Democratică Moldovenească = R.D.M.) se uneşte cu România (1918), dar peste alţi 22 de ani este încorporată de Uniunea Sovietică (în 1940, apoi în 1944).
Această abordare algebrică nu rezidă dintr-o predilecţie pentru „metoda matematică a studierii istoriei” (în rus㠖 математическии метод изучения истории, o disciplină existentă spre sfârşitul perioadei sovietice în cadrul facultăţilor de istorie), ci din convingerea că nu voi reuşi să fiu exhaustiv, prin urmare, măcar să punctez anumite idei pe care le consider esenţiale:
1. Revenirea Basarabiei (sau el puţin a unei părţi) în cadrul Moldovei = României (România nu ar fi existat fără Principatul Moldovei!) a fost posibilă doar datorită eşecului politico-diplomatic înregistrat de Imperiul de la răsărit (iniţial ţarist, devenit ulterior „sovietic”) atât în urma Războiului Crimeii (1853-1856), apoi ca urmare a Primului Război Mondial, dar şi (cu o largă marjă de aproximaţie) după finisarea „Războiului rece”, atunci când „colosul cu picioarele de lut” s-a prăbuşit (1991) şi Republica Moldova părea să fi purces pe drumul reunificării.
2. „Generaţia unirii”, precum şi cea paşoptistă, care au pus mai presus interesele naţiunii decât cele conjuncturale, de grup sau personale, are un rol edificator în revendicarea şi realizarea dezideratului naţional, iar numele celor care au luptat pentru idealul reîntregirii va rămâne veşnic în memoria românilor.
3.Basarabia (mă refer la jumătatea de est a Ţării Moldovei), situată la periferia spaţiului românesc, s-a aflat într-o constantă confruntare (din sec. XVIII) cu intenţiile expansioniste ale imperiului răsăritean şi a fost, deseori, iniţiatoarea unor procese unioniste. În acest sens, trebuie subliniat faptul că basarabenii au fost primii care s-au unit cu patria-mamă în 1918 şi, tot ei, s-au manifestat dintâi contra regimului în 1989 (dacă nu chiar mai devreme, pe când românii din dreapta Prutului – cu o „întârziere” de câteva luni).
La întrebarea cum a fost posibil anul 1918 se poate răspunde doar ţinând cont de evoluţia principiului de naţionalitate, care a conferit legitimitate acelor ţări beligerante ale primei conflagraţii mondiale cărora le lipsea unitatea naţională. Altfel spus, Vechiul Regat al României, un stat insignifiant în raport cu Imperiile vecine: austro-ungar şi ţarist, s-a avântat în vâltoarea unui război total doar pentru a-şi reitera dreptul reîntregirii teritoriilor înstrăinate (Transilvania, Bucovina, Basarabia).
În această ordine de idei, putem spune că anul 1918 nu ar fi fost posibil dacă România nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat.
De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)[1] a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918 (iată şi o altă coincidenţă matematică: Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de independenţă a R.D.M. pe 24 ianuarie, o dată la care în urmă cu 59 de ani a fost ales A.I. Cuza domn al Ţării Româneşti).
În acelaşi timp, ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti, precum şi argumentaţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) rezidă din principiul autodeterminării, formulat fără echivoc de către T. Wilson, conform căruia naţiunile opresate în cadrul unui sistem politic multinaţional au posibilitatea de a opta pentru recunoaşterea suveranităţii lor într-un anumit spaţiu istoric. De altfel, consider că instituţiile legislative din provinciile româneşti au realizat transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.
Romanian Global News