La noi, maeştrii în arta plăcintelor au fost, indiscutabil, grecii, plăcintele devenind foarte populare de pe vremea fanarioţilor. Coapte în vase rotunde de aramă spoită, foile pufoase şi aurite le-au dus vestea plăcintarilor greci în toată Ţara Românească.
Astfel meseria de plăcintar devine o meserie profitabilă şi la mare căutare. Plăcinte învârtite, plăcinte cu brânză, cu spanac sau cu carne tocată şi ceapa şi mai ales, plăcintele cu răvaşe, care stârneau râsul şi înflăcărau inimile mesenilor. Exista şi obiceiul de a pune bani în plăcintă sau spice de grâu: cine nimerea banul era semn că va avea bani tot anul, cine apuca spicul avea parte de holde frumoase.
Plăcintele devin atât de populare la noi, încât aluatul rumen, pântecos, devine prin Negruzzi un adevărat erou de poveste în Istoria unei plăcinte, în care plăcintele, capodopere gastronomice devin cadouri, instrumente ale corupţiei pentru obţinerea unor posturi la Curtea domnească.
Există foarte multe obiceiuri şi tradiţii româneşti , care sunt însoţite de facerea de plăcinte, aşa cum se întâmplă de Paşti, în sudul Moldovei şi în Bucovina unde în afară de tradiţionala pască se fac moşi, babe, plăcinte, învârtit.
Oricum, românul s-a născut gurmand şi înţelegător, plăcintele au prins foarte bine, de aici şi vorba: La plăcinte înainte, la război înapoi! (Va urma)