O bună şi mare rumoare este provocată de exprimarea unei cacofonii. Sau, chiar a mai multora. Ca efectul să fie cel dorit, este bine ca aceasta sau acestea să ţâşnească din gura unui demnitar, cât mai înalt, ajuns, cum sună cântecul, „domn, cu multă carte”. O înaltă şcoală în materie o reprezintă comodul parlament român. De la înalta sa tribună cacofonia demnitarului face atmosferă plăcută în sală, determină un bun amuzament, chiar antren, reţinând uite atenţia celor prezenţi, oricând gata să-şi întrerupă somnul sau lectura presei. Vedeţi, omului de rând nu i se poate imputa, n-ai ce-i face! Rumoarea creată de cacofonia demnitarului face o atmosferă demnă de un circ, el putând aduce cu un adevărat clown. Presei i se oferă perle din belşug, rubricile de Gâgă sau Bulă fiind uşor de acoperit cu material interesant, fără restricţie pentru cei mici. Un cadru propice stârnirii rumorii îl constituie scena politică a societăţii româneşti, cu figuri vechi şi noi, predispuse la lălăit, tămâieri, fudulit, fasolit ş.a. Nici multele bănci ale ţării nu duc lipsă de rumoare, purtătorii lor de cuvânt pierzându-se în explicaţii hazoase, abundând în cacofonii involuntare, poate, pe tema dobânzilor excelente dătătoare de bune şanse pentru fiecare, dar şi pe alte teme de resort. Rumoarea creată penetrează rapid, luând proporţii naţionale. Recenta gripă aviară a adus odată cu ea, cu identificarea de vechi şi noi focare, o însemnată contribuţie în materie de rumoare, prestaţia organelor specifice fiind la înălţime, cum altfel, vietăţi precum cocoşul, curca, fiind uşor de cacofonizat, determinând apariţia şi dezvoltarea unui frumos folclor tematic. Bunei tradiţii în domeniu sunt date şi de cacofoniile admise – Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică, Banca Comercială, în cazul lor rumoarea provocată este mult mai mică. După cum, antologică rămâne şi expresia – „când condamnatul văzu că călăul se apropie de el…” Lingvist de renume, George Pruteanu nu poate trece cu vederea aspectul, alergic, firesc, la textul manelei noastre româneşti, creator de bună rumoare pe marea scenă a patriei. Şi, apoi, parcă viaţa românului ar fi mai puţin relaxantă fără manele cu cacofonii! La nivel şcolar, atractivitatea orelor de clasă înscrie folosirea cacofoniei în mod frecvent, atât de şcolari, cât şi de cadrele didactice, degajând mult dorita rumoare, binedispunând pe toată lumea, câte un inspector şcolar prezent la ore putând culege numeroase perle orale şi scrise, îmbogăţindu-şi, indiscutabil, zestrea. Evident, nu doar cacofonia conduce la rumoare, ci şi alte vorbe, expresii, la fel de fermecătoare, ca în cazul profesoarei care a abuzat sexual un elev şi întrebată de un inspector de specialitate, a răspuns senin la întrebarea – unde ţi-a fost capul? – Pe pernă, domnule inspector. Aşa da! (Ionel BEJENARU)