Pornind de la perspectiva imediată sau depărtată, românul, cu simţul planificării dezvoltat, mai mult sau mai puţin, îşi face, de unul singur, cu gândul şi cu mâna lui, propria scrisoare de parcurs. După care, firesc, se căzneşte s-o urmeze. Ia în calcul, în primul rând, coşul zilnic, indispensabil, onoarea serviciului, achitarea împrumuturilor, datoriilor, cu dobânzile de rigoare, a obligaţiilor de familie şi gospodăreşti, prezenţa la convocări, şedinţe, meciuri, vizionarea emisiunilor favorite TV, totul aidoma unui ritual de viaţă. Scrisoarea de parcurs este, pentru român, o bună şi autentică orientare cotidiană şi principală. Educaţia, în acest sens, se face de mic, de la fragedă vârstă, cu drumul la grădiniţă şi şcoală, cu închiderea uşii, la plecare, cu micul dejun, cu procurarea biscuiţilor, cu însuşirea cornului cu laptele aferent, cu executarea corespunzătoare a recreaţiei, cu, funcţie de vârstă, dotarea cu niscaiva ţigări şi servitul unei cafele, în timpul afectat chiulului şi, cum să nu, cu participarea la jocurile, sporturile şi flirturile specifice vârstei şi poftei. Odată maturizat, românul adoptă o altă Scrisoare de parcurs, oricum mai dificilă, presupunând noi cunoştinţe şi experienţă. Există, nefericit aspect, şi români care sunt departe de a o urma, preferând luatul la sănătoasa. Oriunde, cât văd cu ochii, cum vor. Este libertate, trăiască! În plan macro, general, românul este chemat să urmeze Scrisoare de parcurs a integrării europene, drum nou şi lung, nemaiîntâlnit în existenţa sa, trecută şi prin drumul comunismului. Îi trebuie ceva temerar şi radical pentru izbândă, ceva care să lovească în conservatorismul tradiţional, care nu cedează lesne. Poticnelile sunt inerente, deseori, ca şi lipsa de îndrăzneală şi curaj, alteori. Cum mai fiece acţiune determină o reacţiune, factorii care se pun în slujba stagnării, amânării, bolmojelii nu pot fi eludaţi, se afirmă. Conservatorul român, cu nostalgii comuniste se tot întreabă dar ce omul nou a fost construit vreodată? Şi, ca la Radio Erevan, îşi dă răspunsul nu, dar s-a luptat pentru construcţia sa! Există un suport istoric, în lumina căruia lucrurile trenează în evoluţia lor, dat de neîncredere, îndoială, scepticism, aşteptare, politica struţului, a capului plecat pe care sabia nu-l taie, pe care românul le-a moştenit şi dus mai departe. O recunoaştem sau nu? De regulă spiritele se încing, pentru mulţi, doar vajnicul chibiţ de fotbal fiind relativ mulţumit, acum că românii au bătut Hertha şi Heereveen. Pentru el ce integrare, ce cucerire! Şi, tot pentru el la ce-i foloseşte altceva? Şi, totuşi, având o scrisoare (foaie) de parcurs, nu strică să o facem! (Ionel BEJENARU)