În componenţa unor asemenea evenimente se înscriu şi conflictele din Afganistan şi din Irak cu implicarea inclusiv a României. S-au scurs peste şase ani de la căderea regimului talibanilor din Afganistan şi aproape cinci de la înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein din Irak în urma declanşării războiului din partea SUA. Entuziasmul celor care s-au bucurat de înlăturarea de la putere a unor regimuri incompatibile cu valorile democraţiei, a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului avea să fie, din nefericire, de scurtă durată şi aceasta prin faptul că adevăratul scop de înlăturare de la putere a regimurilor respective, s-a dovedit că avea la bază cu totul alte interese decât cele declarate.
Până a se ajunge ca aceste regimuri să nu mai fie agreate de SUA şi pentru a înţelege despre politica duplicitară şi perfidă a administraţiilor de la Washington, să reamintim că o lungă perioadă (de peste 10 ani) din anii 1980, timp cât s-au aflat trupele sovietice (cu peste 100.000 de militari) în Afganistan unde au purtat un război cu „mujahedinii” afgani şi pachistanezi, concomitent cu desfăşurarea războiului dintre Irak şi Iran, conflicte a căror desfăşurare coincidea şi convenea administraţiilor de la Washington, SUA au acordat un puternic sprijin politic şi, îndeosebi, militar atât şi Afganistan cât şi în Irak.
Ideea aplicării „unei noi strategii în zonă”, conformă cu „doctrina Bush”, a fost concepută cu mult timp înainte de venirea lui G.W.Bush la casa Albă. În prim planul „doctrinei Bush” s-au situat „unilateralismul arogant al diplomaţiei sale, dispreţul faţă de legile internaţionale şi copleşirea şi umilirea aliaţilor cu insulte şi jigniri”. Drept obiective ale strategiei americane au fost şi au rămas „cucerirea rezervelor de petrol şi gaze din zonele Asiei de Sud-Vest şi realizarea „unui cordon de siguranţă” în jurul unui fost adversar (vezi extinderea NATO şi amplasarea unor „capete de pod” în unele state ce au aparţinut fostei URSS). Nu în ultimul rând şi „cucerirea şi controlul celui mai mare producător de opiu din lume (Afganistanul cu peste 93% din producţia mondială de opiu, din care se obţine morfina şi alte „stupefiante grele”).
Totul a avut drept pretext „declanşarea luptei împotriva terorismului” prin înlăturarea regimului talibanilor şi a reţelei Al-Qaida din Afganistan şi „stoparea fabricării armelor de distrugere în masă” din Irak. Prilejul atingerii acestor „obiective” a sosit odată cu „atacul terorist din 11 septembrie 2001”, soldat cu aproape 3000 de morţi la New York şi Washington. Momentul „11 septembrie” a fost urmat de numeroase anchete cu întocmirea de rapoarte din partea serviciilor secrete americane şi a unor aliaţi, totul „rămânând doar un mister” pentru întreaga opinie publică, mai ales despre faptul dacă atacul nu ar fi putut să fie prevenit şi dacă nu cumva a fost „o scăpare intenţionată”, precum şi în cazul răpirii şi eliberării celor trei jurnalişti români din Irak.
Durata de peste şase ani de ocupaţie americană din Afganistan, sub umbrela NATO, înseamnă că prin aceasta a fast deja depăşită o jumătate din „mandatul prezenţei trupelor sovietice din anii `80 în această ţară” şi de unde se ştie cum au plecat sovieticii. Mai înseamnă, însă, că această prezenţă a americanilor în Afganistan se aproprie cu paşi repezi de durata prezenţei americane în Vietnam, de unde au plecat “cu coada între picioare”. Lăsând în urmă peste 56.000 de militari americani morţi şi alte multe zeci de mii de răniţi şi mutilaţi.
Prezenţa militară americană în Afganistan a creat o gravă stare de insecuritate pe cea mai mare parte a teritoriului afgan, cu numeroase acte de violenţă care se produc zilnic soldate cu morţi şi răniţi din partea ambelor tabere beligerante, cu un neîntrerupt trafic de arme şi droguri, cu grave dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu un minimum necesar de supravieţuire, un haos adevărat prin care au fost zdrobite toate speranţele poporului afgan. (Virgil Sandu – va urma)