Dacă aşa stau lucrurile în Afganistan, în Irak, după aproape cinci ani de război, se poate vorbi despre o adevărată catastrofă sub toate aspectele, de-a dreptul mai mult decât îngrijorătoare pentru „întreaga zonă”. După cum se ştie, pretextul preşedintelui Bush de a declanşa războiul din Irak a fost acela că Saddam Hussein „deţine şi produce arme de distrugere în masă şi are legături cu reţeaua Al-Qaida”, lucru ce s-a dovedit a fi cu totul o minciună sfruntată, neconfirmându-se nici una, nici alta. Bush a minţit nu numai poporul american ci şi întreaga opinie publică mondială. Potrivit unor reputaţi istorici americani şi britanici, Bush s-a dovedit că „se comportă ca un gregar al visului american”, un vis care a devenit acum un adevărat coşmar pentru majoritatea americanilor, motiv pentru care este tot mai mult contestat şi detestat nu numai în America ci şi în întreaga lume, „Bush se consideră trimisul lui Dumnezeu pentru a salva poporul american”.
În paranteză, fie spus, că există multă asemănare între preşedintele Bush şi Gigi Becali al nostru, Bush este un fel de Gigi Becali al Americii aflat la putere. Dintre trăsăturile comune al celor doi, să amintim că arabii sunt implicaţi în afaceri oneroase (în cazul lui Bush s-a vehiculat ideea iniţierii unei proceduri de demitere de către Congres), mari demagogi, adepţi ai misticismului, manifestă mult exces de zel, au grade apropiate de inteligenţă şi (in)cultură, etc. În decembrie 2001, preşedintele G.W.Bush declara că „e vorba de zile până va fi capturat Ossama Bin Laden şi molahul Omar”, lucru care nu s-a întâmplat nici după şase ani. Tot în decembrie 2001, Bush mai declara că „Eşecul nu face parte din vocabularul nostru. Marea noastră naţiune va conduce lumea şi noi vom reuşi.”
Apoi că „Statul sunt eu, cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Este un slogan preluat, probabil, de la „tătucul poporului sovietic”, slogan prin care „mitul sacru al sfintei libertăţi” a fost spulberat şi pentru americani. După şase ani de la declanşarea războiului „împotriva terorismului” marea democraţie americană este în cădere liberă. „America a devenit un stat poliţienesc, libertăţile civice sunt sub o strictă supraveghere, poporul american nu se află într-o mai mare siguranţă, ba, dimpotrivă, securitatea sa este puternic zdruncinată… Americanii se găsesc într-o permanentă teroare psihică atât din exterior cât mai ales din partea propriei administraţii şi a propriilor servicii secrete”. Tot mai mulţi analişti politici şi militari din America şi din afară consideră că „declanşarea războiului în Afganistan şi în Irak a fost o eroare extrem de gravă, o aventură militară de proporţii.
Numai o gândire obtuză cum este cea a lui Bush putea să adopte o strategie catastrofală în politica externă americană, pentru că o astfel de politică nu face decât să exacerbeze terorismul în întreaga lume”. Ar trebui de ştiut că adevăraţii „arhitecţi ai acestei doctrine” au fost vice-preşedintele Dick Cheney şi fostul ministru al apărării Donald Rumsfeld, fiind şi principalii „beneficiarei ai războiului”, bineînţeles alături de clanul Bush. Cât priveşte implicarea României în ambele conflicte (din Afganistan şi din Irak) este de remarcat faptul că toţi guvernanţii de la Bucureşti, din ultimii zece ani, au demonstrat, în special în actul de politică externă, lipsa unui dram de înţelepciune şi inteligenţă diplomatică, ca să nu mai vorbim, de lipsa unei atitudini de minimă demnitate şi verticalitate, prin care au adus mari prejudicii materiale şi morale, chiar şi jigniri şi umilinţă majorităţii românilor.
Au făcut numeroase şi excesive concesii nu numai în politica externă dar şi în politica internă (în cazul UDMR, a retrocesiunilor abuzive şi controversate, etc), toate în dauna intereselor naţionale ale statului şi poporului român, dominante fiind doar, interesele pentru imaginea şi buzunarele lor, ale celor aflaţi la putere. Nici nu devenise membru al NATO şi România s-a grăbit să trimită trupe în Afganistan, ceea ce alte state membre ale NATO şi vechi aliaţi ai SUA nu au recurs la un asemenea gest, fără să le fi cerut cineva acest lucru. Ulterior au trimis trupe şi în Irak, chiar şi fără acordul Consiliului de Securitate al ONU şi tot fără să o fi făcut toţi membrii NATO. După aproape 5-6 ani şi astăzi ne menţinem cu trupe în Afganistan şi Irak, deşi multe state fie membre ale NATO sau numai aliate ale SUA şi-au retras parţial sau total militarii din acele zone, iar unele şi-au anunţat intenţia de a-şi retrage trupele pentru începutul anului 2008 (Australia, Polonia, Anglia etc.).
În numele aşa-zisului „ parteneriat strategic” cu administraţia americană, România a acordat întregul său sprijin militar şi nu numai în mod necondiţionat, de pe o poziţie de vasalitate, cu un comportament de servitute, de servilism fără a ţine cont de situaţia şi resursele financiare şi economice ale ţării. Guvernanţii noştri, nu au înţeles că „parteneriat” sau „alianţă” înseamnă un act de reciprocitate în acţiuni, de egalitate în drepturi şi obligaţii etc. Se spune că pentru a ne retrage militarii din Irak, de exemplu, trebuie „să ne consultăm partenerii”, de fapt pe americani, dar nu se întreabă dacă preşedintele Bush a consultat partenerii de la Bucureşti atunci când a decis să atace Irakul.
Preşedintele Traian Băsescu spune că „trebuie să fim parteneri loiali şi să ne facem datoria, acţionând ca un partener responsabil faţă de Statele Unite”. Tot domnia sa mai spune că „Voi respinge întotdeauna postura de slugă a mea sau a poporului în faţa cuiva. Voi respinge să stau încovoiat.” Frumoase vorbe, dar cât de mult diferă de realitate! În prezentarea unui bilanţ pe anul 2007, preşedintele Băsescu a spus că „politica României la Marea Neagră a înregistrat succese spectaculoase”, dar nu a suflat un cuvânt cu privire la divergenţele tot mai ascuţite în relaţiile cu Ucraina la Marea Neagră, unde pentru România există interese majore, de maximă importanţă în zonă pentru integritatea teritorială a României. Iată cum înţelege şeful statului să nu stea „încovoiat”. (Virgil Sandu)