Cătăline, frate întru suferinţa despărţirii de cei dragi nouă, ştiu că între tine şi tatăl tău s-a cimentuit o afecţiune cum rar se mai poate întâlni între un tată şi fiu! Despărţirea de cel drag, trecut lor la Orientul Etern Orient de unde în fiecare dimineaţă ne vine esenţa vieţii prin lumina răsăritului de Soare, este încheierea unui ciclu al vieţii pentru a se deschide un latul.
Nu cunoaştem de unde venim şi unde ne ducem pentru că nimeni vreodată nu s-a întors de acolo să ne spună dar ştim că avem datoria morală şi civică să continuăm şi să perfecţionăm ceea ce bunicii şi părinţii noştri ne-au lăsat ca moştenire. Iar tatăl tău ţi-a lăsat o moştenire spirituală de înaltă ţinută morală.
Învinge tristeţea despărţirii şi continuă să-i respecţi memoria prin a-ţi călăuzi paşii vieţii, atât câţi Creatorul ţi-i va dărui, după învăţăturile sale. Cred că pentru tatăl tău va fi cea mai mare mulţumire şi satisfacţie ca, de acolo unde se află, să vadă că fiul său îi urmează sfaturile şi că strădania sa de tată de a-şi creşte fiul în respectul pentru cei din jur a dat şi dă roade.
Dacă simţi nevoia să plângi, plângi, că este o cale de a-ţi uşura sufletul. Dar lacrimile se usucă, se pot şterge, important este să nu se usuce sau să se şteargă respectul pentru memoria tatălui.
Să-i fie ţărâna uşoară!