Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, s-a născut la Ipoteşti, judeţul Botoşani, la 15 ianuarie 1850 (sau la 14 decembrie 1849, după alte surse), fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. După ce se înscrie în 1860 la Liceul german din Cernăuţi, în 1863 se retrage ca "privatist" (elev particular), nesuportând disciplina şcolară. În 1864 este copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul. După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde îşi va continua studiile liceale, apoi ajunge la Bucureşti, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine copist şi sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga ţară, apoi ajunge la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este angajat ca sufleur. În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 este "student extraordinar" la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici face parte din societatea literar-socială "România" şi cea literar-ştiinţifică "România jună" şi îl cunoaşte pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o adâncă prietenie. Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia "La mormântul lui Aron Pumnul", pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată "Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul". În acelaşi an începe colaborarea la revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Adevăratul debut în poezie are loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în nr. 6/1866 (25 feb.-9 mar.) al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, "De-aş avea...", semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu). Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care se află: "O călărire în zori", "Din străinătate", "La Bucovina", "Misterele nopţii", "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", "La Heliade", "La o artistă", "Amorul unei marmure", "Junii corupţi", "Pe lîngă plopii fără soţ...", "Şi dacă...", "Din noaptea...".După apropierea de societatea literară "Junimea", în care creaţiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieşeană "Convorbiri literare", unde publică mai întâi poezia "Venere şi Madonă" (15 apr. 1870), poemul "Epigonii", povestea "Făt Frumos din lacrimă". Continuă în 1871, cu poeziile "Mortua est", "Înger de pază" şi "Noaptea". Stabilit la Iaşi, va frecventa şedinţele junimiştilor, unde îşi citeşte lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al "Junimii", care se va servi de poezia noului poet pentru a argumenta definirea "direcţiei noi" în literatura românească, după perioada paşoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul "Egipetul", nuvela "Sărmanul Dionis", poeziile "Înger şi demon" şi "Floare albastră". Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în "Familia", cu articolul "Repertoriul nostru teatral", o examinare critică a producţiei româneşti teatrale. Îndemnat de Titu Maiorescu să-şi completeze studiile, care era ministrul cultelor şi instrucţiunii publice pe atunci, între anii 1872-1874 urmează, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), perioadă în care îl va cunoaşte pe Ion Creangă, cu care va lega de asemenea o mare prietenie. Tot la Iaşi o va cunoaşte şi pe Veronica Micle, care îi va rămâne alături până la sfârşitul vieţii. Importantă rămâne activitatea sa jurnalistică, după ce în 1876 este redactor-administrativ la "Curierul de Iaşi" îşi va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti, unde devine, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul "Timpul", organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 devine redactor-şef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii contemporane. Din această perioadă datează şi marile sale creaţii, publicate tot aici: "Scrisori", "Luceafărul", "Doina" ş.a. Paralel, a continuat colaborarea la "Convorbiri literare", printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se şi "Departe sunt de tine", "Povestea codrului", "Singurătate", "Împărat şi proletar" (1874), "O rămâi", "Revedere", primele patru "Scrisori" (1881), "Scrisoarea V" fiind publicată postum (1890), "Sara pe deal", "La steaua" ş.a. În 1883 apărea, în "Almanahul Societăţii economice social-literare "România jună" din Viena", poemul de o mare valoare "Luceafărul", reprodus apoi şi în paginile "Convorbirilor literare". O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu, care a marcat consacrarea sa definitivă ca mare poet, a apărut la 21 decembrie 1883. Volumul "Poesii" a fost tipărit de Editura Librăriei, Socecu&Comp - Bucureşti, într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene. Cartea a fost tipărită în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Volumul cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la "Mai am un singur dor". Cele 17 inedite apărute alături de unele din poeziile publicate în revistele "Convorbiri literare" şi în "Familia" sunt: "Glossă", "Odă", "Iubind în taină", "Trecut-au anii", "Veneţia", "Se bate miezul nopţii", "Cu mâne zilele-ţi adaugi", "Peste vârfuri", "Somnoroase păsărele", "De-or trece anii", "Lasă-ţi lumea", "Te duci", "Din valurile vremii", "Ce te legeni", "La mijloc de codru", "Mai am un singur dor", "Criticilor mei". Alături de poezie, M. Eminescu a publicat şi proză ("Sărmanul Dionis"), nuvelă fantastică ("Cezara"), povestire erotică şi romantică, schiţă erotică ş.a. În 1883 este ales membru al Societăţii Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hasdeu. Grav bolnav, se stinge din viaţă la 15 iunie 1889, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. La 28 octombrie 1948 devine membru de onoare post-mortem al Academiei Române.