Profesie sau vocaţie?
Asistentul maternal, o meserie practicată de ceva ani a ajuns adeseori în oprobriul celor din jur. Justificat sau nu. Fiindcă o seamă au luat meseria ca atare, doar pentru a-şi rotunji veniturile, neglijând sufletul copilului pe care statul li l-a dat în grijă. Nu este totuşi o regulă generală. Domnica şi Gheorghe Druc o demontează foarte lesne. E de ajuns să le calci pragul apartamentului, amplasat undeva în preajma Şcolii 7 din municipiu. Ea are 55 ani, el 60. Dacă stai şi priveşti cu atenţie, tabloul ce ţi se desfăşoară în faţa ochilor, inevitabil rămâi impresionat.
O femeie mărunţică, cu nimic deosebită de restul. Stai şi te uiţi unde încape atâta iubire. În mica, dar cocheta locuinţă, atmosfera este una extrem de caldă. O atmosferă în care Mihăiţă pur şi simplu înfloreşte. Nu sunt vorbe gratuite. Este un adevăr, din fericire, pe care am dori să îl trăiască toţi copiii cu care viaţa a fost mai nedreaptă.
Domnica a lucrat ca macaragiu. O muncă grea, de grupa I, în turnătorie la IUPS. Muncă ce a propulsat-o la pensie la 50 ani. De atunci s-a dedicat în totalitate copiilor. Pentru ea, munca de asistent maternal este un har de la Dumnezeu şi nicidecum o simplă sursă de a-şi asigura leafa.
„Nu e o profesie. E o vocaţie. Mai multă responsabilitate ai faţă de aceşti copii decât pentru ai tăi. Şi eu am trei copii, dar nu am avut atâta responsabilitate. E o meserie ca o durere de măsea, nu te crede nimeni. Munca e foarte grea, dar când văd că treaba merge bine am aşa o bucurie… Dacă nu ai răbdare, credinţă în Dumnezeu şi suflet, degeaba. Aşa ca să ţii copilul doar ca să îţi baţi joc de el, mai bine nu îl mai ţii şi îl laşi în seama lui Dumnezeu”, spune Domnica.
Practică meseria din 1 iunie 1999. A avut cinci copii în plasament, care au plecat spre adopţie internaţională: trei băieţi şi două fete, răsfiraţi în America, Belgia, Australia. Domnica Druc are trei copii. O fată căsătorită, profesoară la Paşcani, cu trei copii, un băiat căsătorit, Doru, cu doi copii şi pe Daniel căsătorit de doi ani, fără copii.
Ţine minte că odată băiatul mai mijlociu i-a spus: „Mama, tu într-adevăr ne-ai crescut, ai avut grijă de noi, dar ca să faci ce ai făcut cu aceşti copii, nu ai făcut cu noi”. Nu sub ton de reproş, ci admirativ. Căci şi copiii Domnicăi s-au ataşat de prichindel. „Nu este totul să-i naşti şi să le dai viaţă. Totul e să îi creşti. Fiecare poate să nască. Îi aruncă la tomberon sau îi dă la casa de copii. Nu, cine îi creşte, aceea îi e mamă. Aşa consider eu”, afirmă Domnica Druc.
Mihăiţă – mândria părinţilor de suflet
Pe Mihăiţă l-a preluat pe 21 martie 2001. Avea 5 luni jumătate. Era în Spitalul de Copii. De după zăbrelele pătuţului, aproape că nici nu se zărea mogâldeaţa. Când l-a dus acasă, soţul şi copiii nu îi dădeau mari şanse. Era cât Piţi, motanul familiei. Totuşi, Domnica nu s-a dat bătută. Dragostea a fost cea care şi-a spus cuvântul. Azi Mihăiţă este un copil frumos, ager la minte, talentat. Mândria părinţilor de suflet. Aşa cum şi-ar dori orice părinte.
„Mihăiţă a avut 3,3 kg la naştere. Atunci când l-am luat din spital avea 3,150. La 5 luni şi jumătate el scădea. Când l-am adus acasă, soţul meu s-a speriat. I-am făcut băiţă la ora 2 ziua. Şi a dormit de la 3 la 6 dimineaţa. Am pus cutia de chibrituri şi lumânarea pe masă măcar să nu moară aşa. A mâncat întâi 250 grame de lapte cu biscuiţi. Noaptea pe la 11 s-a trezit şi a început a mârâi şmecheranul. I-am dat iar lapte de la spital şi l-a dat jos din gură. Era pretenţios”, spune cu mult drag, Domnica, privirea alunecându-i duios spre şmecheran, azi o frumuseţe de băiat.
A fost foarte bolnăvior şi a avut mult de muncă, dar satisfacţia e pe măsură. Mihăiţă este născut în comuna Răchiţi. Are mamă şi tată, Maria şi Constantin Enache. Mai are trei fraţi şi două surori pe care nu i-a văzut niciodată. Pe mama nu o ştie. Avea un an şi două luni când l-a vizitat ultima dată. De atunci nu a mai interesat-o. În schimb, tatăl îl vizitează mai des şi se interesează de soarta sa. Sună la telefon, mai vine pe la el. Constantin Enache este cioban pe Rarău, nu are casă. Mihăiţă străluceşte şi la şcoală. Nimănui nu îi venea să creadă că e copil luat din centrul de plasament. În prezent este elev la Liceul de Artă, la pian.
„L-am descoperit aşa, instantaneu, că îi place să cânte. Face canto la Şcoala Populară de Artă la doamna profesoară Maria Cojocaru şi se pregăteşte şi pentru pian. Luni, miercuri are pian, marţi canto. Joi, vineri, sâmbătă la pian la pregătire. I-am cumpărat pianină să facă acasă”, precizează mama de suflet.
În 2006 a luat trofeul la Micul Prinţ, apoi locul I la festivalul Ploaia de stele, şi locul I la Arlechinul. În rafturile familiei stau de altfel grijuliu aranjate toate distincţiile pe care Mihăiţă le-a adunat. Miercuri, Mihăiţă participă la emisiunea „Vreau să fiu vedetă” la Antena 1 şi are mare nevoie de voturile noastre pentru a merge mai departe. Asta în situaţia când juriul nu-l va considera câştigător. (Eliza Sofian)