Marele domnitor, „cel mai mare român din toate timpurile”, în selecţia telespectatorilor TVR1, a ocupat locul pe care altă dată îl ocupa în sufletele românofobilor moldoveni conducătorul proletariatului mondial Vladimir Ilici Lenin.
Chipul mustăcios
Monumentul lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului stă azi, cred ei, să demonstreze lumii vechimea, continuitatea şi întâietatea „statalităţii” noastre subminate de unionişti, după ce, nu demult, acelaşi monument era pentru ei un vestigiu anacronic, un simbol al „naţionalismului moldo-român”, care se cerea demolat sau, cel puţin, împins mai în umbră, ca să nu sfideze statuia „celui mai viu dintre toţi viii”. Chipul mustăcios al lui Ştefan cel Mare, aureolat de legende seculare, le-a devenit moldoveniştilor la fel de familiar, la fel de aproape ca al lui Stalin de cândva, folosindu-l ca icoană de afişat la manifestaţiile antiromâneşti, ca un fel de „pecete” a originalităţii, a „sinestătorniciei” noastre în raport cu „românii”.
Moldoveniştii antimoldoveni
Dar să ne imaginăm că, printr-o minune, domnitorul muşatin se ridică din mormântul de la Putna (preluăm ideea lui Ion Buraga) şi revine printre moldovenii de peste Prut, apoi, auzind despre problema pe care deputaţii noştri nu o pot rezolva de aproape trei ani de zile, îşi face apariţia la Chişinău pentru a candida la postul de preşedinte al RM. Moldoveniştii ar fi primii care s-ar pronunţa împotriva sa. Şansele lui de a ocupa postul suprem al RM sunt egale cu zero. Ca cetăţean român, născut, înmormântat şi înviat în România el nu ar putea fi ales preşedinte al moldovenilor de dincoace de Prut. Căci ar pune în pericol, vor spune ei, statalitatea moldovenească.
O condiţie în plus
Probabil, de frica lui Ştefan cel Mare, proaspăt convertitul socialist, Igor Dodon, mai adăugă, acum câteva zile, o condiţie de îndeplinit pentru viitorul preşedinte al RM: să nu deţină cetăţenia altui stat. Chiar dacă în RM e permisă cetăţenia dublă, dl Dodon nu va vota pentru o persoană care a depus jurământul faţă de „statul vecin”. Cu siguranţă, ca un moldovenist veritabil, el s-a gândit nu la persoanele cu cetăţenie rusă, acestea nu prezintă, din punctul său de vedere, niciun pericol, ba, dimpotrivă, îi sunt aliaţi în cruciada antiromânească, antiunionistă. La Moscova, o ştie oricine, merge periodic vajnicul apărător al statalităţii moldoveneşti, de unde se întoarce cu „tehnologii” electorale şi, fireşte, cu convingerea fermă în justeţea cauzei îmbrăţişate. Cine plăteşte comandă muzica. Iar, după muzică, se poate ghici cine plăteşte.
De râs şi de plâns
Moldoveniştii sunt de râs, dar şi de plâns, căci trebuie să acţioneze împotriva firii. Ei s-au angajat să păzească o frontieră străină, trasată prin mijlocul sufletului, al istoriei şi folclorului nostru, separându-ne pe noi de noi, tăindu-ne trecutul de viitor. E greu de crezut ca un tânăr, care nu pare prost în domeniul său de activitate, să împărtăşească la modul sincer ideile primitive ale unor „moldovenişti” de profesie, din grupul „Patrioţii Moldovei” sau ale celor adunaţi în jurul unui site diversionist, care repun în circulaţie tezele antiromâneşti ale istoriografiei sovietice. Dar, până la urmă, sinceritatea nu contează, dacă îţi joci bine rolul.
Artificial, fals, forţat
Comparativ cu Voronin, lui Dodon îi lipseşte simţul măsurii. Radicalismul său moldovenist, românofob pare artificial, fals, forţat. El cade în ridicol, mai cu seamă când „teoretizează”.
Ca „relicvă” a trecutului sovietic, un „dinozaur” spălat pe creier de-a lungul a zeci de ani, liderul comunist este mai credibil, mai natural. Spre deosebire de Dodon, Voronin nu are pretenţii de „teoretician”, repetând ca un papagal, dar cu convingere, ceea ce i se spune. Apoi, cochetarea cu „teoria” ar putea să nu fie privită cu ochi buni de „talibanii” antiromânismului (după cum o anumită parte a clerului nu încuraja cândva studierea Bibliei de către enoriaşi), căci poate duce la „erezie”. Cazul lui Victor Stepaniuc este un exemplu de acest fel. Pornind la drum ca un românofob fundamentalist, el a „deviat” spre „împăciuitorism” după ce a început să studieze izvoarele istorice.
Avantajul lui Voronin
De aceea, din punctul nostru de vedere, în competiţia cu Voronin, pe segmentul electoral de stânga, fundamentalist, românofob, va câştiga Voronin. Şansele socialiştilor sunt pe segmentul moderat, pe care PCRM îl va pierde, dacă se va radicaliza şi se va automarginaliza. Constatăm că faptul apariţiei grupului Dodon pare să fi avut asupra comuniştilor un efect contrariu celui pe care l-am fi aşteptat, ţinând cont de potenţialul lor. În loc să-şi revadă tactica confrontaţională, distructivă, divizivă, pentru a neutraliza efectul plecării celor trei, PCRM, dimpotrivă, s-a mobilizat în sens agresiv, declarând război total Alianţei, eliberând de fapt spaţiul pentru ca Dodon să-şi realizeze în voie misiunea „salvatoare” pe care şi-a asumat-o.
PCRM, în impas
Comportamentul comuniştilor e al unor sinucigaşi politici, kamikaze, care s-au angajat în nişte acţiuni de dragul acţiunilor, al pozei, fără finalitate incertă. Repetând la nesfârşit „uzurpare”, refuzând să se întoarcă în parlament, ei riscă să se blocheze, să se pomenească în impas, dacă AIE reuşeşte să aleagă preşedintele RM. Arzând toate punţile, PCRM nu va mai avea drum de întoarcere, dacă nu o fi fiind smintiţi cu totul să mizeze pe „revoluţie”, lăsându-se pe mâna unor provocatori de profesie. Să sperăm că au rămas printre deputaţii PCRM oameni rezonabili, care nu doresc să transforme RM într-un nou Kîrgîzstan, la „sugestia” lui Putin. De aceea par credibile afirmaţiile lui Dodon că PCRM se află în faţa unei sciziuni majore. Depinde cât de repede va acţiona Alianţa. Oricum, autorităţile trebuie să fie cu ochii pe PCRM, ca pe un om bolnav mintal.
Un rol pozitiv
Oricum, cel puţin la această etapă, grupul Dodon joacă un rol pozitiv pentru democraţia RM. A-l pune pe acelaşi cântar cu Voronin e cel puţin nerezonabil, e greşit din punct de vedere tactic.
nal.md