De exemplu, biserica din curtea Spitalului judeţean Botoşani este una reprezentativă pentru prosperitatea societăţii româneşti. Este masivă, spaţioasă cât să încapă de câteva ori pacienţii predaţi la morgă, pictată în foiţă de aur iar icoanele şi cărţile groase din care preotul citeşte cu evlavie sau ameninţător, au legături masive din argint aurit.
În biserică, totul sclipeşte ademenitor la lumina lumânărilor sau a becurilor discret ascunse în candelabru sau prin locuri ferite.
M-am întrebat de multe ori dacă pacientului ajuns la spital îi arde de slujba din biserică sau de şansele pe care i le dă medicul să supravieţuiască învingând boala. N-am găsit un răspuns pentru că între ştiinţa medicului şi religia promovată de preot există o zonă crepusculară, dominată de paranormal dar asupra căreia preotul deţine supremaţia.
M-am mai întrebat cam ce sentimente trăieşte pacientul aflat la reanimare când aude trăgându-se clopotele bisericii din curte. Dacă-i legat de pat, ca să nu-şi rupă bandajul, îşi va face cruce cu limba, rostind un sonor un Ducă-se pe pustii!, adică un fel de formulă de alungat gândurile sumbre.
Pacienţii aflaţi la morgă nu-şi mai fac probleme. Au îndeajuns cei care îl pregătesc pentru ultimul drum. Drumul poate fi scurt, dacă trece pe la biserica din curte, sau lung şi sfâşietor de dureros pentru buzunarul celor care-l vor căra de unde l-a adus salvarea ca să păgubească bugetul ministrului Nicolaescu.
Când medicul constată că pacientul nu răspunde la tratament, îi spune duios:
- Eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. De acum eşti în grija lui Dumnezeu.
Adică a preotului din curtea spitalului care va fi anunţat să-i dea ultima împărtăşanie: un cubuleţ de pâine şi o linguriţă cu vin.
Prea puţin pentru ca pacientul să-şi facă curaj în faţa morţii. Dar cum este criză economică şi preotul are mână de luat şi nu de dat, Guvernul Ponta nu poate subvenţiona o porţie dublă la împărtăşanie. Nu-s, parale, nu-s! Dacă au fost, s-au alocat pentru construcţia Catedralei Neamului, ca să-i fie lui iertate păcatele şi celor din PSD, că tare i-a mai chinuit DNA-ul cu anchete şi condamnări.
Una peste alta, biserica din curtea spitalului are rostul ei benefic sufletului omenesc. Medicii chiar sunt bucuroşi că au o biserică în curtea spitalului. Ce duce părintele la groapă şi astupă, nu mai poate fi dovedit c-a fost malpraxis.
Sunt cârcotaşi care susţin că este o ruşine pentru Biserică să speculeze durerea umană, în cazul de faţă a pacientului, şi să stea precum cioclii la uşa salonului aşteptând semnalul medicului de a trece la împărtăşanie.
Chestie de interpretare., Cert este că după fiecare pacient mort urmează un praznic. De vreme ce la morgă obraznicii care mănâncă praznicul sunt nişte societăţi de pompe funebre care-l taxează pe cel venit după mort de sicriu, coroană, îmbălsămare, conservare şi eliberarea bonului de ieşire din gestiune, ar fi fost nefiresc ca biserica să lipsească de la acest festin mortuar.
Dacă medicul şi-a luat partea la internarea pacientului, societatea funerară la uşa morgii, este firesc şi dreptul preotului să poună capacul la sicriu.
Mulţi s-au întrebat la ce foloseşte biserica din curtea Spitalului de Psihiatrie. Cum la ce? Explicaţia rezidă în proverbul: cine se aseamănă se adună. Mintea pacienţilor de aici este dusă cu sorcova dar nici ce citeşte preotul din cărţile sale n-are mai multă logică. Biblia este atât de alambicată, evangheliile atât de încălecate că teafăr să fii ascultând peroraţia preotului şi tot n-ai să pricepi mai mult decât pacienţii doctorului Vlad.
Mai este o explicaţie. Unde nu iese paraua, biserica nu se bagă. De vreme ce bisericuţa de la Psihiatrie nu ţine gol buzunarul preotului, înseamnă că nebun să fii să nu urmezi învăţătura
Domnul le-a dat, preotul le-a luat!
Mai rău o duce preotul de la biserica din curtea Spitalului de Pediatrie. Aici, pacienţii sunt cam nedumeriţi de prezenţa preotului în halat negru, dar se bucură că nu le face injecţii. Nu şi preotul, care oftează de fiecare dată când vede la slujba din biserică câteva mame dezorientate, care ocolesc cutia milei. Bietul preot, spun gurile păcătoşilor, n-are decât o maşină ponosită iar despre vilă sau casă de vacanţă nu poate fi vorba că nu şi-a cumpărat măcar pământul.
Nu de plâns este cel de la Spitalul de Recuperare. Cârpiţi de medic, pacienţii de aici sunt în rodaj. Adică recuperare. Când eşti plin de optimismul vieţii, mai ales după ce ai dat ochii cu Moartea, dai la preot şi ultima para fără să-ţi pese. Nu puţini sunt fraţii în sutană care-l pizmuiesc pe preotul de la biserica din curtea Spitalului de Recuperare iar dacă vom auzi că a fost schimbat, să nu ne miră. Va fi o treabă popească, nun fel de rotaţie a cadrelor din vremea comunismului ca toţi preoţii să se poată înfrupta din arginţii lui Iuda, discriminarea nefiind admisă în sânul Bisericii pentru că ar da prost pentru morala creştină.
20.05.2013
Ioan Rotundu
