Cu trecerea vremii, românul a ajuns chiar căruţaş de profesie, depăşind cu mult nevoile propriei sale bătături, executând lucrări de cărăuşie în favoarea altor membri ai comunităţii locale, mai strâmtoraţi şi departe de a-şi permite propria CĂRUŢĂ. Şi astăzi (încă) întâlneşti CĂRUŢA executând un adevărat du-te, vino pe uliţele satelor ţării şi nu numai pe ele, ci chiar pe arterele judeţene, naţionale, europene. Aceasta, cu toată îndărătnicia sau opoziţia vreunor edili sau ale altor organe. Şi, cu toate riscurile, căruţaşul, echipajul său putând deveni rapid victime ale traficului auto, desfăşurat în viteză şi, de multe ori, fără scrupule, de pe poziţii superioare, capabil să pună în alergare nenumăraţi cai (putere). Este, oricum, extrem de greu să mizezi pe realizarea unei simbioze MAŞINĂ-CĂRUŢĂ.
Hâtru, românul înzestrat cu vreun bolid, are replica lui ştiută ai rămas de CĂRUŢĂ replică pe care nu ezită să o dea însuşi căruţaşului, dar şi altor categorii, fie şi pietoni. În fond, altfel, ce rost ar mai avea secolul vitezei? Din disputa, din concurenţa aceasta MAŞINĂ- CĂRUŢĂ rezultă, din nefericire, destule accidente, soldate cu tragice urmări. Omul şi calul, cel natural, cât şi cel putere plătesc tribut cuvenit. Faptica este impresionantă, dureroasă, în ultimă instanţă. Oarece perspective luminoase, date de proxima primire în UE, par a concura la restrângerea importanţei CĂRUŢEI pentru român, acesta mirându-se îndreptăţit tocmai acum, când i s-a montat calului cip?!. Este şi mirare, dar şi întrebare, nu-i aşa?
Progresul, la care aspiră românul, înseamnă şi acceptarea reducerii importanţei teoretice şi practice a secularei sale CĂRUŢE, cea care i-a venit adesea în ajutor, fiindu-i soluţie salvatoare. Se va auzi tot mai rar expresia mănânci, calule, ovăs? -, adresată primului trăgător al CĂRUŢEI. Şi, uite-aşa, în procesul transformator, CĂRUŢA va deveni de domeniul poveştii, al glosarului de arhaisme, al snoavelor, generaţiile viitoare luând act din atari surse de existenţa ei cândva.
Cu greu vom întâlni în drumul nostru CĂRUŢA transportând nuntaşi, ţigani nomazi, cheflii autentici, ei fiindu-i rezervată prezenţa în vreun muzeu etnografic sau recuzite de film istoric. Aşa că, să fim pregătiţi să-i spunem rămas bun! (Ionel Bejenaru)