Aceasta ţinând cont de mersul nefiresc al evenimentelor, al afacerilor dubioase puse la cale de interlopii ţării şi nu numai, fapt care conduce, firesc, la jefuirea ei. Poftele hrăpăreţe se satisfac uşor, paşnic sau pe calea armelor – bâta de baseball, pistolul, boxul, sabia –, socotite mari câştiguri ale regimului nostru postdecembrist. Victime cad cu nemiluita, îngroşând rata mortalităţii în societatea noastră. Este, dealtfel, un indicator important şi o dovadă certă că totul în viaţă este relativ.
Sperăm că odată şi odată fenomenul jafului va lua sfârşit, precum, aţi văzut, s-a cam terminat şi creaţia de poezie patriotică, atât de uzitată în repauzatul regim comunist. Sigur, în perspectivă, poezia patriotică va reveni, se va scrie cu totul altfel, departe de a mai fi o lălăială sunătoare. Deşi, ne poate duce gândul şi la înlocuirea ei cu altceva, mult mai bogat în valoare, sens şi miez. Ne duce gândul la fapta viitoare a românilor, asemănătoare marilor bărbaţi ţinând de trecutul nostru istoric. În acest sens îi dedica Cincinat Pavelescu câteva versuri marelui om politic Ionel I.C. Brăteanu care, acolo, la moşia sa Florica, se îndeletnicea şi cu ceva versuri:
„Ca să rămâi poetul cel mai mare,
Nici n-ai nevoie versuri să mai scrii,
Căci poezia, dacă e creare,
Noi am făcut poeme la’ntâmplare,
Tu, epopeea Marii Românii”
Ce omagiu mai mare puteai aduce unui ctitor al Actului de la 1 Decembrie 1918, ca acesta!
De la cele de mai sus pornind, va veni vremea construirii unei Românii Noi, cu alţi ctitori, cu braţul şi mintea puse întru propăşirea reală a Patriei Române, teren deschis şi pentru barzii viitorului românesc. Gânditor, prin formaţie, românul va cugeta, şi cugetă şi acum, la vremea când jefuitorii de astăzi ai Patriei vor înfunda puşcăriile, când vor plăti pentru actele lor, curăţindu-se, astfel, pământul nostru de escroci, generaţiile următoare bucurându-se de condiţii normale de creştere şi afirmare. Este clar, normalitatea este o prioritate absolută căreia, astăzi, i se dă o şansă minimă, în sunet de trâmbiţă stricată.
Şi, ca o tristă constatare, ca o recunoaştere, ca o parafrazare, spunem şi noi, românii, cei iubitori de Patrie: Timpul nu mai are răbdare. (Ionel Bejenaru)