Din păcate pentru românul de la câmp, birtuţul din pădure este o raritate, fiind, predilect, un specific al zonelor montane, aici, la câmpie, în multele noastre sate fiinţând, pur şi simplu, unităţile care se numesc tranşant birt sau birt popular. Adesea, acestea îmbracă o ţinută jegoasă, puţind a transpiraţie de tot soiul, cu izuri de rachiu ieftin şi ţigară aşişderea, cu o lume pestriţă, de ambele sexe, de diverse vârste, cu o condiţie departe de civilizaţie, europeană, să zicem. Un vacarm este pus în mişcare, prin azvârlitul zarurilor, al asurzitoarelor manele, al fâţâielii continue, al scârţâitului mobilierului învechit, nicicând estompat de şorţul murdar al vreunei chelneriţe servind aici în speranţa afirmării şi a promovării, mâine-poimâine, în vreun bar de lux de (pe) la Mamaia. Oricum, în condiţiile migrării masive a românilor în străinătate, la muncă bine plătită, satul românesc devine tot mai văduvit de ceea ce este mai bun, rămânând în cei rămaşi acasă povara mersului său înainte. Este o problemă care face obiectul discuţiilor de la birtul popular, a sporovăielilor de zi sau de seară, alăturându-se dezbaterilor politice, bogate în opinii trăsnite, bazate pe informaţiile asigurate de autohtonul nostru radio şanţ. Treptat, atmosfera se încinge în birtul popular, transformându-l în cea mai importantă instituţie din sat, peste biserică şi dispensarul medical. Aici, dacă vrei, poţi lua pulsul exact al satului românesc rămas acasă.
Aşa că, deocamdată, şa birtuţul din pădure, cel de bună condiţie şi căutare, nu este uşor de ajuns. Cine poate, însă (Ionel Bejenaru)