Moartea căruţei poate aduce şi ca o lepădare de balcanism, al trecerii românului la un nivel superior de civilizaţie, visul de aur al oricui. Peisajele căruţelor încărcate cu roadele ogorului, cu nuntaşi chiuind, cu circari, cu oficialităţi devin tot mai rare. Este drept, nici căruţele cu coviltir, strident colorate, nu se bucură de o soartă mai bună. Parcă este nedrept, totuşi. Uite aşa, rând pe rând, s-au dus birjele, dricurile, docarele ş.a., acum fenomenul vizând grosul categoriei. Totodată, căruţa care aproviziona oraşele şi satele ţării cu îngheţată şi sirop a bătut şi ea în retragere. Estimăm că o mică parte va supravieţui, sub formă de recuzită în faţa vreunui atelier foto, a unui magazin de artizanat, restaurant cu amenajare rustică, întru a ne aminti de România pitorească. Vechile drumuri ale căruţelor devin tot mai consistent ale autovehiculelor sofisticate, atotcuceritoare pe piaţa patriei române. Acestea, departe de a mai transporta fân, duc totuşi alaiuri de nunţi, împopoţonate cu flori şi baloane, cu capete de mirese expunându-se pe geam nesăţioşilor trecători curioşi. Înfloreşte ţara mea
Fără îndoială, şi căruţa are nostalgii săi. Ca orice lucru drag, de care se leagă atâtea amintiri. Ce, nu s-au văzut cazuri când, la nivel de mers cu căruţa, s-au înfiripat iubiri pătimaşe, unele de-o viaţă chiar, când s-au consumat veniri de prunci pe lume, când căruţa a depăşit în viteză autovehiculul, făcându-l de ruşine?! Să menţionăm acesta din urmă nu era neapărat Trabant.
Carele cu boi din oprea lui Grigorescu, din creaţia lirică populară şi cultă se vor un omagiu adus căruţei românului, de care şi-a legat viaţa atâta vreme şi care, efectiv, pentru el, însemna viaţa însăşi. Se ştie, cu trudă, cu migală, românul gospodar îşi confecţiona căruţa zilelor sale de cu iarnă. Ei, dar acestea ţin de un ev apus, puteţi a zice. Dacă totuşi există un cât de cât regret, încă e bine. (Ionel Bejenaru)
(Ioan Rotundu)
