Românul şi colacul de salv(gard)are

Chestiunea cu salv(gard)area este una de actualitate, care merge în cuplu cu colacul, putând fi tradusă şi ca o Muma Pădurii, cu care ne (tot) ţine la respect U.E. Sau, poate, cu un Bau-bau, mai ceva de acela cu care îşi ţin părinţii odraslele la respectul cuvenit. Mai întâi globală, mai recent pe domenii, salv(gard)area a năvălit peste „biet român, săracul” ca o furie, făcându-l să mişte stânca din loc, într-un joc al reformelor mult visate, care să nu fie doar acte paleative, ci de consistenţă. Mai marii şi tarii continentului nostru şi nu numai ne vor o ţară competitivă, în măsură să facă faţă marilor cerinţe ale mersului istoriei prezente.
Încă puţin familiarizaţi cu termenul, românul are probleme cu pronunţia lui, aşa cum răposatul Ceauşescu întâmpina cu cuvântul atât de drag nouă, Murfatlar. Ostenindu-se, educatorii patriei, punând şcolarii să tot repete în cor, dacă este nevoie, vor putea obţine performanţa unei bune însuşiri a termenului care dă atâta bătaie de cap poporului matur şi chiar distinşilor noştri politicieni, cu reale dificultăţi de pronunţie, de la care mai (şi) pretindem să ia cuvântul măcar odată în dragul nostru parlament, acolo unde i-am trimis să ne reprezinte cu cinste. Într-un fel, ei sunt „stima şi mândria” românilor sau ar trebui să fie, mai degrabă. Sigur, şi ei ar trebui puşi în faşa salv(gard)ării, chestiunea putând fi un test benefic şi edificator. Am mai avea odată adevărata măsură pentru a şti cu cine avem de-a face. Deşi mulţi ştim cu cine.
Vedeţi, colacul de salv(gard)are este unul de actualitate şi nu este unul uns cu miere, presărat cu mac sau miez de nucă, aşa cum şi l-ar dori conaţionalii. Strâns cu uşa, confruntat cu nevoile sale directe şi apăsătoare, românul întâmpină greutăţi inerente ieşirii din impas, dezarmând, deocamdată, destul de uşor. Este un motiv pentru a nu da prea mare importanţă marii noastre aderări, lăsându-se în voia sortii, punând puţin umărul la integrarea care ne aşteaptă. Acum, în prag de Paşti, este preocupat de procurarea tradiţionalului miel, de facerea pilafului şi a drobului, a pascăi şi a cozonacului, de înroşitul ouălor, aşa scumpe cum sunt, de degustarea vinului autohton sau din import, lucruri care nu suportă vreo amânare, căci sărbătorile de faţă trec şi urmează pregătirile pentru cele care vin, fulgerător de repede, cum să nu. Păi, nu-i aşa? La orizont sunt Sf. Gheorghe, 1 mai, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, 1 Iunie … Cu toate au prioritate în faţa românului, impunându-i o dăruire exemplară, în folosul său, al familiei sale şi al tuturor. În aceşti parametri umani trebuie înţeleasă logica şi fapta românului, peste care colacul de salv(gard)a rea pare a executa un zbor frumos. (Ionel Bejenaru)