La fel ca în cazul păsăricilor, şi românul îşi mută cuibul şi când nevoia îl apasă. Şi, astăzi, când românul este apăsat nu de o nevoie, ci de atâtea, fenomenul ne apare firesc în derularea lui. Adevărat, tot mai mulţi români încearcă o mutare de cuib, întru binele lor, neadormit încă. Sunt mereu de căutarea unui cuib mai mare, mai spaţios, mai comod, aducător de condiţii de viaţă, care mai de care. Este una dintre speranţele lor nemuritoare. Mult visatul cuib nu se întrupează (însă) atât de uşor, efortul fiind vizibil şi în acest caz. În termeni mai pe înţeles, nici un cuib de locuinţă nu se realizează lesne, şi aici cerându-se eforturi aducătoare de stres.
Prinzând aripi, adolescentul ţine să evadeze din cuibul părintesc, pentru a-şi făuri un alt drum, al independenţei totale, al marii aventuri a vieţii, fără de care, pentru el, viaţa n-are rost. Şi, astfel, societatea se alege cu noi cuiburi, de-a lungul şi de-a latul ei. Ca şi în cazul problemei locuinţelor, fie şi ANL, problema cuiburilor nu este rezolvată la români. Fiecare dintre români ţinteşte un anume cuib, sub o anumită formă, dintr-un anumit material, cu anumite dotări şi facilităţi, ceeace nu este simplu. Chiar deloc. Presupune un zbor plin de riscuri, care nu sunt, oricum, doar dependente de factorii atmosferici. Sigur, multora le plac riscurile şi se încumetă, se avântă, fie şi cu preţul vieţii. C-aşa-i românul!
Realizarea unui cuib, rostuirea vieţii în interiorul lui obligă la o anumită cunoaştere şi înţelegere, pornind de la ideea că greşelile se plătesc, aşa cum şi în alte câteva domenii. Evident, un cuib nou înseamnă o tentaţie extrem de ameţitoare, stârnind maximum de interes şi bune intenţii.
Spectaculosul, surpriza sunt factori primordiali, determinanţi. Este pasul spre un nou mod de viaţă, o mare provocare pentru român.
Cum, astăzi, la noi, atâtea lucruri nu prin viaţă, românul este tot mai îndreptăţit să creadă măcar în mutarea, mişcarea clubului. Este o soluţie. Noi orizonturi i se deschid, deşi, poate, îl mai încearcă niscaiva regrete, cum şi pe cei din mijlocul celor care s-a desprins. Un vechi refren îi stă pe buze: „De ce m-aţi alungat de lângă voi…” Ei, poate, într-un final de viaţă, va face analiza profundă a problemei, întru edificare. Până atunci (însă) viaţa se cere trăită. Cu vârf şi îndesat. (Ionel Bejenaru)