Puterii turceşti românul i s-a închinat cu haraciul, cu birul, cu peşcheşul, cu ploconul, rezolvând situaţia, determinând un regim mai blând al stăpânirii. Că, mde, Poarta (otomană) era şi Sublimă (Poartă). Paşa, vizirul, marele sultan vegheau la mersul nostru, cel înainte.
Marele vecin rus nu ne-a scăpat, la rându-i, din obiectiv, românul mai ţinând o dată capul plecat, cap pe care, cum zice zicala, sabia nu-l taie. Ei, dar rusul, tot rus a rămas, exercitarea puterii sale realizându-se mult mai apăsător şi cu şanse mici de slăbire a hăţurilor. Făceau domnitorii noştri puzderii de temenele pe mal de Bosfor, întru a se face pe ei şi pe români fericiţi. Regula se respecta extrem de tipic, devierile fiind sortite pierzaniei.
Avea să vină şi vremea neamţului, cu puterea sa, cu aplicare riguroasă şi fără scrâşnire. Şi, cum se ştie, românul a mai plecat o dată capul (său), amăgindu-se cu speranţa că-i va fi bine, că se va bucura de necesara protecţie. Cum aşa a fost să fie, românul s-a obişnuit şi s-a implicat în a crede că viaţa lui nu se poate desfăşura fără stăpân. Iar, de aici, în bună măsură, nici astăzi nu a renunţat a fi prea supus, umil, slugă, lingău, pupincurist faţă de cei şi pentru cei cărora le recunoaşte forţa, capacitatea de înrobire şi alte cele.
Mutând planurile în timpurile noastre, oricum mai recente, românul încearcă timid, este drept, o ieşire din apriga, amara, vitrega, nemiloasa, jignitoarea ş.a. competiţie cu puterea, tinzând spre a ţine, cât poate, capul sus, servind idealul libertăţii individuale, mai ales, aşa cum îşi aminteşte că s-a întâmplat prin America, prin Franţa şi prin alte părţi. O face mai cu sârg atunci când este la mijloc puterea internă, ţintind să devină un brav opozant şi semnificativ. Îi reuşeşte? (Ionel Bejenaru)