Ei, nu doar cele de mai sus cuprind obiectul de activitate al ministerului de externe din interiorul românului nostru. Buni sau răi, vecinii îi ocupă, la rându-le parte din travaliu. Aici pot fi întâlnite stări de bună vecinătate, de bună convieţuire, soldate cu şuete, grătare, picnicuri, bârfe, cafeluţe comune, desfăşurate în spiritul armoniei şi al înţelegerii reciproce, al unui convenţionalism neforţat, care contribuie la a-i face românului viaţa mai frumoasă. Nu lipsesc încă nici situaţiile date de conflicte, chiar dure, nestinse o viaţă, cu păruieli, şicane, bătăi, reclamaţii de rigoare, chestiune greu de rezolvat de acelaşi minister de externe. Încă o dată iese în evidenţă necesitatea existenţei acestuia la nivelul fiecărui român, a bunei sale organizări şi funcţionări.
Relaţiile externe ale românului implică negreşit şi şcoala cea românească, înscrierile, frecvenţa, disciplina, examenele, corigenţele, chiulul nemaifiind demult apanajul exclusiv al odraslei, românul părinte fiind elementul susţinător. Cu predilecţie. Pe el îl doare capul mai abitir decât pe odraslă, conform dictonului că toate se sparg în capul lui, durerile de cap fiind ceva aproape un fapt banal, pe când spargerea Mămicuţa, tăticuţul, bunicuţa, în variantele lor româneşti, tremură serios atunci când este vorba de prezenţa puştanilor lor la discotecă, dusul la întâlnire, ieşirea cu maşina din dotarea familiei ş.a. Sunt motive din care rezultă trebuinţa românului pentru propriul său minister de externe, pentru relaţii de acest gen. (Ionel Bejenaru)