Românul şi relaţiile externe

Dintr-un punct de vedere, românul îşi este sieşi un fel de şef de guvern, un fel de prim ministru. Pornind de aici, de la atare calitate, încearcă să se guverneze. Să se autoguverneze, dacă vreţi. Firesc, ca la case mari, îşi are şi minister de externe, întreţinând relaţii cu lumea din afară. Experienţa (ne) arată că nu este deloc un lucru uşor, partenerii fiind diferiţi, fiecare impunând o tratare aparte. Păi, cum lumea fiind atât de complexă, relaţiile externe cu administraţia locală sau centrală implică afectarea unui timp important al trăirii, cu atât mai mult cu cât aceasta este guvernată de tradiţionala birocraţie, hăţişurile ei aducând cu o nesuferită pânză de păianjen. Aici, în domeniu, ruperile de ritm se impun, aşa că românul, eşuând în utilizarea diplomaţiei şi a căilor ei, nu are cum să nu treacă la ridicarea tonului, transformată adesea în tunete şi fulgere, în înjurături (omeneşti) la adresa organelor care-i fac necontenite zile fripte şi pe care nu le poate birui cu una cu două. La noi, când sfera serviciilor este (încă) departe de a răspunde cetăţeanului, cu toată puzderia de funcţionari zişi publici, relaţia externă a românului, pe această linie, merge anevoie şi chiar prost.
Ei, nu doar cele de mai sus cuprind obiectul de activitate al ministerului de externe din interiorul românului nostru. Buni sau răi, vecinii îi ocupă, la rându-le parte din travaliu. Aici pot fi întâlnite stări de bună vecinătate, de bună convieţuire, soldate cu şuete, grătare, picnicuri, bârfe, cafeluţe comune, desfăşurate în spiritul armoniei şi al înţelegerii reciproce, al unui convenţionalism neforţat, care contribuie la a-i face românului viaţa mai frumoasă. Nu lipsesc încă nici situaţiile date de conflicte, chiar dure, nestinse o viaţă, cu păruieli, şicane, bătăi, reclamaţii de rigoare, chestiune greu de rezolvat de acelaşi minister de externe. Încă o dată iese în evidenţă necesitatea existenţei acestuia la nivelul fiecărui român, a bunei sale organizări şi funcţionări.
Relaţiile externe ale românului implică negreşit şi şcoala cea românească, înscrierile, frecvenţa, disciplina, examenele, corigenţele, chiulul nemaifiind demult apanajul exclusiv al odraslei, românul – părinte fiind elementul susţinător. Cu predilecţie. Pe el îl doare capul mai abitir decât pe odraslă, conform dictonului că toate se sparg în capul lui, durerile de cap fiind ceva aproape un fapt banal, pe când spargerea… Mămicuţa, tăticuţul, bunicuţa, în variantele lor româneşti, tremură serios atunci când este vorba de prezenţa puştanilor lor la discotecă, dusul la întâlnire, ieşirea cu maşina din dotarea familiei ş.a. Sunt motive din care rezultă trebuinţa românului pentru propriul său minister de externe, pentru relaţii de acest gen. (Ionel Bejenaru)