Evacuările, având în roluri executori judecătoreşti, ţinând în mâini patalamale, însoţiţi de vajnice trupe de jandarmi ai ţării, joacă singuri, stăpâni pe ei, în faţa virtualilor evacuaţi, transformaţi în opoziţionişti îndărătnici şi încercând cu ţipete, cu pietre, cu ce au, să facă faţă cu brio unor hotărâri judecătoreşti, arbitrare, cupă părerea lor avizată.
Câte-o mamaie sau mai multe fac un tărăboi de răsunet în curtea vreunei şcoli, la citirea listelor unui examen, care liste nu le includ scumpele odrasle. Degetul lise ridică drept către păcătoşii de profesori, incapabili să presteze un învăţământ de calitate, chiar dacă progeniturile absentează de la ore cu nemiluita, frecventează anturaje rău famate, practică prostituţia sau consumă drogurile fericirii. Spectacolul este antrenant, meritând o cronică favorabilă, nu?
Câte un părinte exigent, cu juna capturată din vreo gaşcă de golani, îi aplică tot drumul spre casă o corecţie, însoţită de pocneli şi ţipete, determinând interesul de privire şi auz ale trecătorilor, fapt care tot semn al reuşitei este.
Există şi spectacole cu scene de linşaj, cu multe personaje, cu acţiuni palpitante, cetăţenii năpustindu-se, cu mic, cu mare, frenetic, asupra făptaşului, criminal notoriu, sau din culpă, încercând să aplice o dreptate de ei ştiută, nedându-i şansa să intre pe mâna tolerantă a justiţiei române.
Pe acasă, acolo unde actorii se cunosc aproape perfect, ca soţ şi soţie, spectacolul are alt farmec, fiind dat de pălmuieli, păruieli, băgări de rigoare, nefiind excluse lovituri de cuţit în plin, asigurând reuşita tragediei (umane). Vedeţi, per ansamblu, lumea românească este un permanent şi reuşit spectacol. (Ionel Bejenaru)