Tânărul venit la târg, lipsit de obişnuita orientare stradală urbană, îi aplică imediat o înjurătură nu atât de urbană, încât, bietul, se miră de atare civilizaţie şi tratament. Nevasta, vecina, femeia frumoasă îl lasă total indiferent şi rece, mai stricându-i odată ziulica.
Toana poate fi categorisită în vreo boală de către vreun expert, în fond ar mai fi încă una adăugată atâtor boli cu care este confruntat românul în existenţa sa. Oricum, o existenţă trecătoare. O lectură bună de nervi, un program de striptease, o muzică simfonică sau rock, credeţi, i-ar eradica toana? Ne îndoim. După cum nici discursul savant al unui politician nu ar putea să o facă. Şi, dacă nu, românul face ce-i place: o ia la sănătoasa, la scăldat, la aburcat în copaci, la înălţat zmee, convins că este (mult) mai bine aşa, exprimarea fiindu-i pe plac şi, pentru el, cu puţine riscuri, grijile rămânând ale altora, ale celor dragi. Sunt şi fapte care au dus şi duc vârtos spre dezinteresul celor din jur, spre slăbirea până la dispariţie a aşa-zisei opinii publice, de care câte un analist mirat face atât de mult caz.
Ei, nu mai este ca pe vremuri! Şi aici şi-a făcut prezenţa schimbarea. Cu toana-n cap, românul parcă şi-a regăsit identitatea. Ceea ce, parcă, îi lipsea. Dacă dispune de o toană bună, se urcă rapid pe acoperiş de casă, ameninţând lumea înconjurătoare, agreând atare fenomene şi iubitoare de senzaţii tari, că-şi face vânt, respectivul fiind convins de responsabilitatea cu care se exprimă. Gură-cască tremură de emoţie, sperând în materializarea promisiunii, savurând apropierea clipei. Şi, tot aşa, o toană bună îl determină să se arunce dintr-o fântână atrăgătoare, ca adâncime, să îşi croiască drum spre ape adânci de râuri şi fluvii, să se spânzure, având conştiinţa datoriei împlinite, cum altfel.
El, în toana sa, i-a pus pe mulţi la punct, dincolo de lacrimile şi durerea unora, care pot şi sunt chiar cântate, conform tradiţionalelor bocete româneşti. Se vând, cu ocazia acestor momente, şi lumânări destule Toana românească are posibilităţi numeroase de exprimare, în raport cu toanele altor popoare, mai ales cu toanele granzilor lumii care, să o spunem, duc la mai repede pierzanie. Este nebună lumea, nu? (Ionel Bejenaru)