Uşa ocupă în viaţa românului un loc primordial.. Pe ea, pe uşă, ţi-o deschide nevasta, în caz că nu o poţi tu însuţi a o deschide. De nervi, de băutură, de tremuratul mâinilor ş.a. Ea, nevasta, înzestrată, stă mereu după uşă şi te aşteaptă – „să te întorci acasă…” . vorba cântecului. După uşă şi prin vizor altfel se vede lumea, viaţa însăşi. Vrem, nu vrem şi vreţi, nu vreţi. Viaţa după uşă este ceva misterios, fapt pentru care mai fiecare român îşi propune să-i dezlege tainele. Şi, aşa se poate naşte o filozofie. Aşa s-au născut şi alte filozofii, venite pe lume în chip natural sau, este posibil, şi prin cezariană. Puţul gândirii multor semeni este larg şi, uneori, nelimitat. Sigur, uşa poate fi şi un semn că ai casă, că aparţii de ea. De casă.
Într-o altă situaţie, după uşă stă o secretară sau o şefă de cabinet. De vorba ei – intră! Cine-i acolo? – sau de muţenia ei depinde, poate, viitorul tău. Întru crezare, nu aveţi decât să încercaţi o experienţă personală, evident. Faptele însă sunt de partea noastră. O uşă exterioară odată penetrată îţi face lesne accesul la şefu` căci, în genere, uşa interioară este mai uşor de accesat. Odată trecut şi de aceasta, îi poţi înmâna iute, fără teama de a fi filmat cu o cameră ascunsă, un plic cu euro sau dolari care, pentru neştiutori, s-ar numi mită, şpagă (nici o aluzie la Mihăilescu), şperţ ş.a. Important este, fraţi români şi simpli cetăţeni ai ţării noastre, să-ţi şi să vă atingeţi scopul sau scopurile. În rest, totul este deşertăciune.
Cu o atare filozofie se dă lovitura în viaţă, în mersul ei. Nu avem nevoie de vreun guru povăţuitor, românul se descurcă singur! Până şi pornirea în viaţă începe astfel. Obiectează cineva? Păi, şi aceasta începe tot cu o deschidere de uşă. C-aşa-i românul. Altfel, amanta nu închide uşa de două ori şi, mai mult , o ţine deschisă, cât poate, pentru tine, iubitule. Pentru tine. A trece pragul este mai mult decât o formalitate. Puteţi încerca, dacă nu aţi făcut-o până astăzi. Greu de presupus. În primul rând, pentru că infidelitatea conjugală este la modă, se poartă. În timp ce, judecata de apoi este (încă) atât de departe. Cu excepţia unor accidente, de rutină.
Uşa, această scumpă piesă de mobilier, este dotată, de regulă, şi cu un vizor – ura, drăguţa mea, ea are şi-un vizor… Prin el, prin acest accesoriu vezi toată lumea, chiar şi Parisul – „în ochii tăi văd tot Parisul…”. Deşi, mai degrabă, ai putea vedea micul Paris. Numai că, este ceva mai feeric, ar da mai bine spunând: „hai să-ţi arat Bucureştiul noaptea…”. Caz în care ai face mişcare, sport, cu alte cuvinte, te-ai putea antrena pentru Olimpiada viitoare. Viaţa îţi va părea mult mai colorată, mai frumos de trăit cu şi în ea. Şi, totuşi, o uşă obişnuită, banală, ivită în cale, presupune, obiectiv vorbind, o cheie. O aveţi? (Ionel Bejenaru)