Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înşelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, în toamna anului 1982, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău”.
Aşa îşi începe Vasile Şoimaru volumul lansat ieri, 19 noiembrie, la Biblioteca „Onisifor Ghibu” din capitală şi care se intitulează – „Cotul Donului 1942”. Vasile Şoimaru, cel care, după ce a descoperit cruntul adevăr în legătură cu această pagină teribilă a istoriei poporului român, nu a avut linişte până nu a ajuns în acele locuri de pomină – „pe Drumul Patimilor ostaşilor români din vara şi toamna anului 1942”.
A fost primul român care a pus pe unul dintre dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, unde stăteau ostaşii români în 1942, o cruce, dintr-un copăcel uscat, cu tricolorul pe el. „Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 de kilometri de la Chişinău până la locul acelei tragedii…”, mărturiseşte surprins Vasile Şoimaru. Poza din carte este dovada cuvintelor autorului.
„Tributul de sânge al neamului”
Vasile Şoimaru nu s-a limitat la atât. A mers şi a căutat să stea de vorbă cu unii, foarte puţinii, care au mai rămas în viaţă, participanţi la acea bătălie, care să mărturisească despre „acel loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului”. Sau, cum spunea ieri la lansarea cărţii, distinsul poet şi publicist Nicolae Dabija, să vezi „tributul de sânge al neamului”.
Nu e uşor să mergi pe urmele sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute, mărturiseşte Vasile Şoimaru. şi nu e uşor să accepţi realitatea dură – lipsa unui cimitir cu cruci la căpătâiul celor rămaşi în brazda acelor pământuri. „În România, în întreaga Europă de Est, este plin de cimitirele soldaţilor ruşi şi toate sunt întregi, pe când acolo, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă, la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, în Caucazul de Nord, în Crimeea, nu există niciun cimitir românesc”, constată cu tristețe autorul.
„Trăgeam cu puşca doar să alung moartea”
Potrivit datelor academicianului Dinu Giurescu, pe Frontul de Est, România a pierdut 624 540 de români… Pe unii dintre cei mai norocoţi, care au reuşit să scape din ghiara morţii, Vasile Şoimaru îi adună în acest nou volum. Nu e uşor să răscolești jarul din sufletul lor.
Înainte de a lua volumul în mâini, iată o astfel de mărturie. Una care te pune serios pe gânduri şi pe lecturarea cărţii. Este vorba de Eugen Isachi, care îşi duce povara bătrâneţii în satul Soci, din judeţul Iaşi. Un fragment din amintirile depănate de ostaşul de altădată:
„Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea. Tovarăşul meu Alexandru Potop şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca să moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, ci cei care mai erau vii, cum l-au prins ceata de partizani ruşi.
La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete și strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit în atac condus de dom’ căpitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă.
Au murit atunci şi dom’ colonel Sorescu şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga de mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! şi n-am putut…”.
Restul e tăcere. Şi speranţa că, astăzi, oameni precum Vasile Şoimaru nu sunt nici singuri şi nici singulari.
http://stelapopa.unimedia.md/