- Fă un gest creştinesc, vecine, că n-o fi chiar degeaba, se rugă ţiganul.
Veni primăvara şi totodată începu munca la câmp. Românul, care avea treabă până peste cap, îşi aduse aminte de cumătrul ţigan. Seara fiind, s-a dus la gard şi-l strigă:
- Cumetre, cumetre ia-n dă-te-n coace că am aţi zice o vorbă.
- Zi-i cumetre, veni curios la gard ţiganul.
- Ţi-aduci aminte că astă iarnă, când ţi-am botezat, mi-ai promis să mă ajuţi la nevoie. Ei bine, nevoia a venit. Mâine încep aratul. Te rog să mă ajuţi, că n-o fi chiar degeaba. Când terminăm treaba am să dau o masă pe cinste, îl momi românul.
Neavând încotro, a doua zi, ţiganul îşi luă puradeii şi se duse la munca câmpului, ajutându-şi cumătrul. Cu gândul la masa cea îmbelşugată, ţiganul munci toată săptămâna. Veni şi ziua de duminică, cea sorocită mesei îmbelşugate. De dimineaţă, ţiganul îşi sculă piranda şi puradeii, se spălară cu toţii, se pieptănară, apoi se duseră la biserică. Acolo, se întâlniră cu cumătrul vecin, care, după slujbă, îi invită la masă.
Bucuroşi nevoie mare, ţiganul, piranda şi puradeii se aşezară în jurul mesei, aşteptând bucatele. Românul, puse pe masă mai întâi nişte castroane pline cu lapte acru şi o mămăligă mare. Hulpavi, ţiganii sorbiră tot ce era în castron. Urmă alt rând de castroane cu lapte fiert şi o altă mămăligă. Ţiganii dovediră şi acest fel. Veni al treilea rând de castroane. De această dată pline cu ciorbă de pasăre. Ţiganii, oftând lacom, se opintiră de dădură gata toată ciorba. Acu veni rândul fripturii de pasăre şi a pilafului. În faţa fiecărui ţigan fu aşezată câte o farfurie plică cu pilaf alb, aproape imaculat, peste care trona, rumenită crocant, câte o pulpă de pasăre. Mai puse românul pe masă şi un voluminos castron cu castraveţi muraţi. În faţa acestor bunătăţi, ţiganul, aproape plângând, îi spuse românului:
- Măi cumetre, toate-s bune, numai că nu le ştii pune!
(Lucullus)