Conducătorii Trustului de presă Gazeta din Cluj au fost încarceraţi. Cică au poftit la banii nemunciţi ai unor politicieni locali, membrii beton ai Partidului Democrat, dar şi la banii unor oameni de afaceri, precum celebra familie Tărău. Pofta lor spre banii nemunciţi s-a deschis în timpul alegerilor locale şi parlamentare din cursul anului 2004. Atunci au găsit ei de cuviinţă să folosească momentul propice şi să-i someze pe cei în cauză cu „ori daţi banul, ori scriem de nu veţi mai fi ce sunteţi”. Iar ca banul dat să fie şi bine primit, conducătorii respectivului trust de presă au „negociat” totul sub forma unor contracte de publicitate. Contractele s-au încheiat, banii s-au primit, timpul a trecut şi totul părea dat uitării.
Până de curând, când în ziarele trustului au apărut ştiri cum că liderii PD îşi cam fac de cap pe banii publici. Supăraţi, precum în Tom şi Jerry, cei de la PD au stricat pacea, îndemnându-i pe cei de la DIICOT să-şi asmută trupele de mascaţi asupra ziariştilor. Călcând grav în picioare Constituţia, cei de la DIICOT şi mascaţii au năvălit în redacţiile ziarelor trustului şi au confiscat tot ce li s-a părut a semăna cu un calculator, punând redacţiile în imposibilitatea ca tipăriturile lor să mai apară în cursul zilei de ieri. Cum se va finaliza treaba celor de la Cluj, fie ei mascaţi DIICOT intraţi în slujba PD sau ziarişti pofticioşi la bani din publicitate mascată, nu este pentru mine o prioritate a momentului.
Mai degrabă aş vrea să ştiţi cum stă treaba pe aici, prin Botoşani. Pe la alegerile din 2004, în speranţa că va mai profita de-un mandat de primar, săracul Egner s-a lăsat spoliat de către mai toţi cei ce roiau prin media locală a acelor vremuri. A vrut să informeze alegătorii cum stă treaba prin biroul său, publicându-şi într-un ziar local programul său de lucru din zori până-n noapte (pe hârtie, că în rest era la câte-o masă de protocol) a scos banul. Din visteria primăriei, că nu era prost să-l scoată din buzunarul său. A poftit la o apariţie pe sticla televizorului, a dat banul, tot din cel public şi tot prin publicitate mascată. Alegerile au trecut, nu şi nevoia de bani a unor reporteri locali.
Câte un parvenit local, gratulat cu titlul de om de afaceri prosper şi cu dare de mână, mai cade în patima producţiei de alcool la negru. Îl gineşte reporterul sau şeful ierarhic, iar ca parvenitul să ştie cum stă treaba, scote banul. În ultima perioadă se resimte prin media locală un fel de inaniţie financiară cum de mult n-a mai fost. Nevoia i-a împins pe unii să strige în gura mare că „dacă iese banul, nu scriu nimic”. Iese banul, şi o perioadă nu scrie. După care-l pocneşte pe parvenit cu un articol de prima pagină. „A ieşit cu banul, dar dacă mă toarnă, trebuie să am şi eu acoperirea mea” vine imediat scuza condeierului, invocând o păţanie mai veche a unui coleg de breaslă care, poftind la ban nemuncit, a cunoscut prin interior Penitenciarul de maximă siguranţă Botoşani.
Una peste alta, avem şi noi pofticioşii noştri, nu numai cei din Cluj. Problema-i alta, însă! Adică treaba stă cam aşa: pentru că pofta merge mână în mână cu lăcomia, cei căzuţi în astfel de patimi îi fac de râs şi pe cei cinstiţi. Şi nu-i drept! Apoi, nu-i drept nici ca cei aflaţi la putere să pună lacăt la gura presei, după ce mai întâi au acceptat postura de coautor la infracţiunea de şantaj consumată. Ar trebui ca şi ei să răspundă pentru tăinuirea faptei, că din 2004 şi până acum a trecut ceva timp. Revenind iarăşi la stâna noastră, botoşăneană, poate că cei care ştiu „cum stă treaba” se vor lecui de boala şantajului. Că şi noi avem DIICOT dotat cu trupe de mascaţi, avem lideri PD pricepuţi în a-i asmuţi şi mai avem… Nu mai avem nimic, pe la noi treaba-i curată precum firul de borangic. Să n-am parte de banii din publicitatea pe bază de şantaj, de nu-i aşa! (Cârcotaşul)