Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Horoscop
Umor
Reportaje
Comentarii
Anchete
Evenimente
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu


Număr accesări
Astăzi:
22916
De la 07 Ianuarie 2003
122908565

Reportaj de vacanţă

Biserica fără sat se tânguie în miez de noapte

  • Ioan Rotundu
  • 5 July 2017, 23:00

Despre satul Şerpeniţa din comuna Manoleasa se mai poate afla doar din cartea de istorie pentru că el a dispărut prin anii 1875 – 1976. Situat într-un cot al răului Prut în partea de nord – est a judeţului Botoşani, satul avea o vechime istorică respectabilă.
Dealtfel, pe seama vechimii lui sunt mai multe scrieri care se contrazic. Dacă iau data oficială consemnată în Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, editat de Institutul de Areologie Bucureşti, Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi şi Muzeul Judeţean Botoşani la 1976, vol.II pag. 365, aceasta este 15 februarie 1721.
În schimb, preotul cărturar Ioan Canciuc, în volumul Protopopiatul Săveni – Contribuţii monografice asupra aşezărilor Bisericii şi Învăţământului apărut la editura Axa în anul 2005, la pag. 142 consemnează că a descoperit document care atestă existenţa satului Şerpeniţa la 1 ianuarie 1639. Dar despre trecutul satului Şerpeniţa, un alt preot monograf dorohoian la origine, C. Ciocoiu, afirmă că satul ar fi atestat prima oară la 28 iulie 1520 ca aparţinând postelnicului Şerpe, fost consilier domnesc, după care satul a trecut în proprietatea Mănăstirii Putna până la anul 1785 când Bucovina a fost ocupată de Imperiul austriac.
Indiferent care ar fi data atestării documentare a acestui sat, el nu mai există, fiind demolat între anii 1975 – 1976 când s-a construit Lacul de acumulare Stânca – Costeşti. Ultimele case au fost părăsite în anul 1977. A rămas, stingheră, în plin câmp, biserica satului în jurul căreia a fost cimitirul.
Această biserică are o istorie care merită a fi cunoscută pentru că istoria ei este strâns împletită cu istoria credinţei ortodoxe dintre Carpaţi şi apa Nistrului, iar de la 1812 dintre Carpaţi şi apa Prutului.
Nu se ştie exact anul când satul a avut prima biserică. Nici preotul Ioan Canciuc, pe care-l ştiu extrem de insistent în a reconstitui istoria fiecărei biserici de pe meleagul judeţului nostru, cu acribia sa proverbială, n-a reuşit să descopere înscrisuri care să ateste măcar anul în care s-a ridicat prima biserică.
Se ştie doar că după 1800, biserica din bârne aflată în satul Grigoreşti, pe apa Siretului, a fost dăruită de creştinii de aici credincioşilor din satul Şerpeniţa. Biserica din Grigoreşti a fost demontată şi transportată de la apa Siretului la apa Prutului, unde a fost aşezată pe plute şi adusă pe calea apei până la Şerpeniţa. Aici a fost remontată aşa cum era ea la Grigoreşti.

La 1877, pe cheltuiala soţilor Vasile şi Casandra Botez, biserica s-a clădit din cărămidă pe temelie de piatră, învelită în scândură de lemn, aşa cum arată şi astăzi.
Preotul Ioan Canciuc, care s-a documentat la faţa locului, a consemnat în volumul menţionat că în biserică sunt icoane vechi din anul 182 – 1830. Nu se ştie şi dacă mai sunt.
După demolarea satului Şerpeniţa, cel mai apropiat sat de biserică a rămas Iorga, sat aflat la sud –este de biserică la o distanţă de cel mult 2 km. Culmea, satul Iorga n-a avut niciodată biserică. Acum câţiva ani s-a turnat o temelie, dar cele nici două sute de suflete au considerat că le este peste putinţă să suporte financiar ridicarea unei biserici, aşa că temelia stă acum ascunsă în buruianul care a năpădit-o. Au înjghebat un fel de paraclis unde vine preotul paroh de la Manoleasa şi slujeşte.
Marţi, 4 iulie, am ajuns în satul Iorga şi l-am întrebat pe un bătrânel aflat la gardul din faţa casei dacă se poate ajunge cu maşina la biserică, ştiind că-i drum agricol care la ploaie este desfundat de utilajele agricole. Moşulică m-a privit atent şi m-a întrebat dacă am pe cineva îngropat în cimitir şi vreau să-i aprind o lumânare, I-am spus că vreau să văd cum mai arată biserica.
S-a aplecat peste gard, m-a privit pătrunzător şi mi-a spus că mai bine mi-aş vedea de drum pentru că pe la biserică treburile nu sunt bune deloc. Cică, noaptea, dacă te afli prin preajmă, se aud din cimitir sau biserică gemete, plânsete şi sunt săteni gata să jure că biserica este bântuită de stafii. L-am privit şi eu insistent şi l-am întrebat dacă ce mi-a spus este adevărat sau doar vrea să mă încerce.
- Jur pe icoana din casă că biserica este în stăpânirea duhurilor rele – s-a jurat el făcându-şi cruce
. - Dacă-i aşa, tot n-am văzut la viaţa mea stafii, aşa că mă duc la biserică. Poate am noroc şi le întâlnesc – i-am spus eu, lăsându-l pe moşulică cu gura căscată.
De la ieşirea din sat, drumul se şupureşte printre lanurile înalte de floarea-soarelui şi porumb. Frumoase culturile iar dacă vremea va ţine cu sătenii, vor avea parte de o recoltă bogată. Biserica am găsit-o cu curtea plină de buruieni. Iarba, florile sălbăticite, arbuştii şi copacii au năpădit peste morminte. Ici, acolo mai răsare câte o cruce sau un grilaj metalic. În rest, totul este acoperit de iarba şi buruienele crescute din belşug.
La biserică nu se mai slujeşte de mulţi ani. Uşa de lemn este încuiată cu un zăvor metalic şi lacăt. Scândura cu care este învelită a putrezit pe alocuri şi stă să cadă. Turla de deasupra n-o mai duce nici ea prea mult timp. În bătaia vântului, scândurile putrezite, turla de deasupra, scot zgomote lugubre. Probabil că aceste zgomote, amplificate în liniştea nopţii, i-a speriat pe săteni şi-i fac să creadă că biserica a intrat în stăpânirea stafiilor nopţii.
Am discutat cu Mircea Mihai, fost primar al comunei Manoleasa până în iunie anul trecut. Mihai susţine că biserica ar fi monument istoric., dar pe lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani nu apare. Fostul primar nu ştie dacă în biserică mai sunt icoanele cele vechi pentru că nefăcându-se slujbe, nu mai dă nimeni pe acolo
Biserica de la Şerpeniţa stă singuratică într-un colţ al apei Prutului. Gârbovită de bătrâneţe, părăsită de creştini şi preoţi, ea se tânguie în miez de noapte. Poate o ascultă doar apa Prutului care curge clipocind atunci când valurile stârnite de vânt se sparg de mal. Cei din satul Iorga, deşi n-au biserică, nu sunt interesaţi să-i dea viaţă. Dimpotrivă, o cred aflată în stăpânirea duhurilor rele.
Soarta ei este pecetluită. În câţiva ani se va autodemola şi odată cu dispariţia ei vor dispare şi amintirile despre morţii din cimitir. Va dăinui slova scrisă care va aminti celor din viitor că a fost odată un sat Şerpeniţa care a dispărut în negurile istoriei cu tot cu biserica părăsită într-o cumplită şi nemeritată singurătate.


Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.

Las-o mai moale, primarule, cu onorurile la adresa evreilor!
Ioan Rotundu
Bancul zilei: Unde se bea vin, adevărul triumfă
Horoscopul săptămânii 3 – 9 iulie 2017
Întâmplări fericite şi nefericite la Schitul Balş
Ioan Rotundu
Cucurile ministrului Răzvan Cuc înăduşă locuitorii satului Iorga
Ioan Rotundu
Speriat şi înspăimântat de consecinţe, primarul Gânga instigă la fals
Ioan Rotundu
Jurnalul de Dimineaţă

Blogul lui Rotundu
Arhivă


Ultimele articole de pe blog