Românul şi judecata istoriei

Pe vremea vechilor noştri înaintaşi, tot ne-am obişnuit a invoca JUDECATA ISTORIEI. În numele ei a văzut moartea şi numeroşi voievozi, conducători de mari mişcări sociale, ca şi un Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, mari lideri PCR, ca şi mareşalul Ion Antonescu, conducătorul Statului, ca şi, mai recent, ’ Nea Nicu şi soţia lui, academician, şi câţi or mai fi fost.
Nimeni, în genere, nu-şi asumă pe cont propriu responsabilitatea, ci motivează senin şi simplu: JUDECATA ISTORIEI. Este simplu, este uşor de dedus, totul aducând a scuză, cu greu acceptată ca atare, dând frâu liber mistificării cu bătaie lungă şi greu de reparat cândva. Ce, parcă, în decembrie 1989 se ştie cine a tras în noi? S-a vrut să se ştie? Ulterior, se ştie cine i-a chemat pe vajnicii noştri mineri în Capitală? De preferat, s-a văzut, este ca poporul să înţeleagă că se bâjbâie, că se lucrează la limpezirea problemelor, că nu este simplu, că este de durată, care poate ţine până la ştiutele calende.
JUDECATA ISTORIEI a devenit o acoperire ermetică pentru cei răspunzători de faptele lor şi care, cu toată autoritatea terminologică, rămâne o vorbă deşartă, goală. Gândul ne duce la vremea când Roller, alt mare academician, ne scrie, tranşant şi de necontestat, Istoria Românilor. Măcar aşa s-o învăţăm şi s-o ştim şi noi. Şi, din păcate, foarte mulţi au învăţat-o, chiar pe de rost, încât şi astăzi, când au de-a face cu o problemă istorică delicată, îţi vorbesc în lumina ei. Halal însuşire de cunoştinţe!
Aceeaşi români de viţă veche, cum se zice, ştiu poate şi mai bine istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). Mai zicem odată: Aşa ne trebuie!
JUDECATA ISTORIEI sună găunos, aidoma unei sintagme deformate, de paradă, falsă, acoperitoare de orori, golită de conţinut şi sens, de adevăr, o expresie ieftină şi extrem de periculoasă. În numele ei, mâine-poimâine, te poţi trezi eliminat ca naţiune, ca popor. Se adună câţiva indivizi, la orice masă şi o pun de JUDECATA POPORULUI. Ca o joacă de copii, ca de-a v-aţi ascunselea. Chipurile, se jură cu mâna pe Biblie, întru neîntinare, credinţă şi adevăr. Adevărul care convine, adevărul care nu există. Criminali şi victime, faţă-n faţă şi cot în cot. De-a valma. Cui prodest?
De suprafaţă, unii se declară satisfăcuţi, prin sondaje, ignorând dreapta cauză şi judecată, întru făurirea binelui personal, întru asigurarea longevităţii minciunii şi strâmbătăţii, aşteptând cu fruntea lor sus cât mai multe decoraţii care să le atârne în piept. Tupeul îi fac să meargă înainte, nepăsarea, să nu le fie rău şi frică. Doar românul onest mai poate crede, după consumarea JUDECĂŢII ISTORIEI, în Sfânta JUDECATĂ DE APOI. (Ionel Bejenaru)