De pildă, post 89, aluziile la limba de lemn, racilă a societăţii socialiste, a devenit extrem de des pomenită şi incriminată, chiar de foştii tovarăşi, buni utilizatori ai ei.
- Bă, ce limbă de lemn frumoasă avem!
- Bă, mai ai vechea limbă de lemn? O mai foloseşti? etc.
În cârca altui produs de lemn se pune frecţia la piciorul de lemn, practicată totuşi pe scară largă, chiar dacă rezultatele se lasă aşteptate, chiar dacă prognosticul este (încă) rezervat. Acu, românul, liber şi vertical, suportă cu greu vreun punct de vedere critic, vreo observaţie, vreo admonestare, uşor de etichetat ca o frecţie la un picior de lemn. Aidoma vorbei, cum nu ajută, aşa nu foloseşte!
Fluierul de lemn, dincolo de faptul că, dus la gură, poate fi un remediu împotriva singurătăţii, rămâne şi un instrument utilizat în fluieratul a pagubă, nefiind dat oricui să-şi apropie norocul, profitul, îndeplinirea tuturor dorinţelor. Cum masă lemnoasă este, cât este, românului i se oferă tot mai mult ocazia să fluiere a pagubă. Să recunoaştem.
Calul de lemn, cu utilizări străvechi, pornind de la Calul Troian, face deliciul celor mici, în parcurile de distracţie, sub supravegherea şi admiraţia iubiţilor părinţi, satisfăcuţi de bucuria şi progresul pe care-l fac, văzând cu ochii, propriile odrasle, atât de drăgălaşe şi pricepute. Aceasta poate fi un prim pas pentru promovarea echitaţiei, pe măsura creşterii. Un sport care ne-ar putea aduce viitoare medalii olimpice, chiar de aur.
Cât de peiorativ ar suna, nu putem să ascundem celebra sintagmă Lemn Tănase, cu care pătura elevată şi evoluată spiritual etichetează prostia românească, inclusiv a marilor demnitari (vezi cazul Cioroianu), atât de păguboasă pentru Neam şi Ţară, cu efect pe termen scurt şi lung. Vedeţi, este şi aceasta o aplicaţie a lemnului, la adică. De ce să n-o evidenţiem? De ce să nu o punem în valoare? Într-un fel, proverbial, or fi rămânând pietrele, dar lemnul nu, semn că românului îi este mai drag şi mai uşor să se apropie de el. Doar fierul vechi îţi poate face concurenţă, lucru confirmat de realitatea înconjurătoare, dar crudă.
Tradiţional, românul a utilizat lemnul la înjghebarea de garduri, porţi ş.a. accesorii gospodăreşti, dând totodată bun prilej ca, la gard, să se exprime ţaţele comunale în cuvenitele lor momente de bârfă, gen mahala, nicicum în stil Patapievici sau Liiceanu, la poartă, cu atât mai mult dacă este nouă, să poată sta mirat şi viţelul, totodată uşor dezorientat şi devenit uşor asociabil unora dintre bipezi, aducând cu el, din punct de vedere comportamental. N-ai ce-i face.
În concluzie, protejaţi lemnul!
(Ionel Bejenaru)
(Ioan Rotundu)
