Românul şi MUCEA – FLAIMUC

Personaj popular la români, Mucea – Flaimuc, se poate spune întruchipează pe mulţi, indiferent de vârstă. Ţâncul, în această calitate, se crede destoinic vlăjgan, gata oricând să se ia la trântă cu mai marii vârstei sale. Se dă, cu alte cuvinte, mare. Şi brav. Oricum, c-aşa-i modern, cu toate că-i curge din nas, nu foloseşte batista. Adolescentul, în prag de pubertate sau imediata atingerii ei, se vede bărbat adevărat, scenele nefiind nicicum un impediment, din punctul său de vedere. De altfel, părinţii şi rudele sunt adânc încântate de progresul şi tupeul său, neîncetând să-l gratuleze şi să-l răsfeţe. C-aşa-i în viaţă.
Maturul, ca vârstă, se erijează în înţelept, trecând peste faptul că mai are mult de parcurs până la vârsta senectuţii. Într-un fel, mulţi din aceste categorii de vârstă rămân tot Mucea – Flaimuc. Ceea ce nu este atât de grav şi de condamnat, având în vedere posibilitatea românului de a se schimba şi adapta oricăror cerinţe. Bătrânul ţării, atins mereu de gripă, febră, dacă este gratulat cu Mucea – Flaimuc, măcar dispune, semn al civilizaţiei superioare de igienica batistă, dând, totodată, un exemplu de urmat de către aparţinătorii vârstelor inferioare, cu experienţă mai mică.
Nici politica românilor nu este lipsită de prezenţa lui Mucea – Flaimuc, un fel de Flămânzilă sau Setilă al ştiutelor noastre vechi poveşti. Este în concordanţă cu naivitatea, îmbujorarea, încurcătura din exprimare, atunci când intră în contact direct cu alegătorii, cu masele largi. Mucea – Flaimuc, politicianul, stârneşte rumoare, râsete, huiduieli, dând vieţii politice culori nebănuite, spectrale.
Imberb sau cu ditamai barba, Mucea – Flaimuc este o apariţie statornică pe la noi, printre noi. Are farmecul său, de ce nu. Chiar unul aparte. Este în agitaţie continuă, ţinând să-şi joace rolul social, demonstrând lumii cât de necesar şi binevenit este. Ce dacă-i mic, nu poate aspira la ceva mare? Ce dacă-i bătrân, nu poate aspira la ceva mic, în sensul anilor? Totul este relativ, dar şi posibil, nu? Aşa cum îl cheamă, Mucea – Flaimuc se plânge destul de rar, mai probând odată neînfricarea, bărbăţia, temeritatea, cutezanţa. Cu sau fără batistă în dotare. Nu-şi ascunde gândul că, vreodată, paginile unei cărţi de proză sau poezie îl vor face legendar, îl vor eterniza. Prozatori şi poeţi există din belşug, pe toate meleagurile micii patrii. Nimic nu este în zadar, totul are un rost mare. În condiţiile de astăzi, lui Mucea – Flaimuc nu-i poate fi barat marile acces UE, speranţă şi pentru el, ca şi pentru semenii săi români. Acolo, în UE, unde batista este obligatorie, ştergerea nasului presupunând urmarea unor canoane bine admise şi respectate necondiţionat. Doar astfel, Mucea – Flaimuc, românul, se va dovedi binevenit. (Ionel Bejenaru)